Dacă Chuck Palahniuk a vrut și prin titlu să facă un soi de psihologie inversă, eu doar acum m-am prins. Știu prea bine primele două reguli ale Fight Club, dar asemenea altora o să le încalc și eu pentru că merită. Doar că din motive diferite de cele ale personajelor din carte. 

Am ajuns să citesc cartea pentru clubul de carte pentru că altfel nu știu dacă aș fi pus mâna pe ea momentan. Văzusem filmul acum ceva timp și mi-era suficient. Doar că la fel ca în cazul altor cărți care vor să spună mai mult decât o poveste și conțin mai multe straturi și teme, la fel și “Fight Club” te așteaptă cu un ospăț în acest sens.

La primul contact, cu filmul cel puțin, cred că nivelul de violență și twistul de la final tind să îți fure ochii și astfel pot să îți scape din vedere discuțiile interesante pe care le inițiază povestea. Cred cu tărie că merită citită cartea chiar dacă ai văzut deja filmul sau știi despre ce e vorba din auzite pentru că te recompensează povestea la al doilea contact cu ea și cred că te poate recompensa și la o recitire. Pentru că deja nu mai ești atent/ă neapărat la poveste și poți da o atenție mai mare scriiturii și felului în care Palahniuk a construit povestea: cum anume îți pune indicii legate de twist, fix sub nasul tău, și cum punctează tematicile lui de interes și le relevă pe parcursul poveștii.

Cartea e scurtă, deci nu e ca și cum necesită o investiție prea mare de timp dacă decizi să revizuiești povestea sau să analizezi stilul lui Palahniuk.

Imediat ce am citit cartea am și sărit pe Google pentru un pic de cercetare. Poate cel mai tare m-a frapat cât de actuală și relevantă e cartea chiar și acum, ea apărând în 1996. Cât de puțin s-au schimbat lucrurile. Da, știu că 30 de ani nu e mult în contextul evoluției unei societăți, dar cartea chiar pare că a fost scrisă recent. 

Sau poate e doar mai evident acum la vârsta la care am ajuns și mi-au atras atenția anumite lucruri tocmai în contextul ăsta. Pentru că povestea “Fight Club” e și un comentariu social apropo de capitalism și consumerism.

În carte, naratorul nostru nenumit, e un tip cu job la corporație care aparent și-a “aranjat” viața, material vorbind, doar că suferă de insomnie și nici nu are conexiuni umane importante. Se simte alienat de viața pe care o duce, de societatea în care trăiește și nici nu e mulțumit de propria persoană. Aici intră în scenă Tyler Durden care pare a fi ceea ce naratorul nostru și-ar dori el să fie și devine un soi de motor în viața lui, aparent readucându-i sensul și pofta de viață. 

“You aren’t alive anywhere like you’re alive at fight club.”

Însă pe parcurs lucrurile degenerează până nu mai este nici o cale de întoarcere. 

Clubul de luptă corp la corp (de unde și titlul “Fight Club”) care adună un grup semnificativ de bărbați în căutare de adrenalină, conexiune și sens se transformă, sub conducerea lui Tyler, într-un grup terorist (Project Mayhem) similar unui cult, care vrea să zguduie societatea la temelie și să forțeze un nou început.

Ideea că “nimic nu merită, nimic nu are sens” se remarcă inițial în poveste. Cel puțin la nivel superficial. Pentru că deși personajele tind să se refugieze în gândirea asta, ca măsură extremă în final, substratul e totuși unul marcat de lipsuri și de împlinire emoțională. Provenind dintr-un cadru familial care nu a contribuit la dezvoltarea lor optimă, susținut apoi de un context social care le acaparează mentalul și în cadrul căruia nu reușesc să creeze legături umane și să găsească sens și semnificație, personajele își găsesc împlinirea în motivații și acțiuni extreme. 

“Why I do anything, I don’t know. Everything you can ever accomplish will end up as trash. Anything you’re ever proud of will be thrown away. And I’m lost inside.”

E loc de niște dezbatere aici și cât de mult sunt accentuate aceste trăiri în era internetului și a social media și ăsta e unul dintre motivele pentru care mi se pare cartea musai de citit. Bine, mie și scriitura mi se pare interesant de dezbătut, dar aici e un punct mai nișat.

Cred că odată ce ai intrat într-o rutină și nu ai activități sau oameni în jurul tău care să contribuie la nevoia de sens și semnificație, mai treci și prin drame personale și îți pierzi reperele, poți avea senzația că ai pierdut controlul asupra propriei vieți. De unde o altă temă a poveștii și anume nevoia de a simți că tu ești cel care decizi, că ții frâiele și nu ești 100% la voia altcuiva sau a sorții. 

“Tyler said the goal of Project Mayhem had nothing to do with other people. Tyler didn’t care if other people got hurt or not. The goal was to teach each man in the project that he had the power to control history. We, each of us, can take control of the world.”

Un alt subiect de discuție ar fi și sănătatea mintală. Personajul principal, naratorul fără nume, suferă intens de insomnie și când cere ajutorul medicului el îi spune că dacă vrea să vadă suferință adevărată să meargă la grupurile de suport ale celor care au boli fizice și terminale în unele cazuri. Deși inițial, în mod controversat cumva, naratorul își găsește aici soluția pentru somn, ulterior tot ajunge la formarea Fight Club și la participarea la acte extreme cu rol de confort pentru alienarea și furia pe care le simte. Nici vorbă de terapie pe nicăieri sau îndemnul la asta.

Problemele mintale și zbuciumurile vieții care au impact accentuat asupra traiului de zi cu zi încă sunt privite cu scepticism și neîncredere, ca și cum ar fi mult mai puțin serioase decât problemele sau afecțiunile fizice. 

E totuși important orice prilej de discuție pentru a sublinia că soluții există și doar pentru că problema nu e una ușor vizibilă nu înseamnă că e mai puțin importantă și cauzatoare de disconfort.

Acestea sunt doar câteva dintre subiectele care merită dezbătute din poveste. Mai sunt aspecte pe care nu le-am pomenit pentru că nu am o lucrare de tip licență de făcut pe “Fight Club”, deși aproape că îmi vine să reiau cartea și să fac o analiză serioasă pe text. 

Cărțile de genul acesta care sunt atât de ofertante și de ademenitoare la despicat firul în patru aproape că îmi vindecă groaza pe care am dobândit-o în liceu cu cărți care nu mi-au plăcut deloc și care trebuiau musai studiate.

Cartea “Fight Club” e încă populară pentru că e în continuare relevantă. Bine, și adaptarea e foarte bună și actoria de top așa că nu are cum să piară din conversație. 

Filmul mi se pare că e atât de bun încât îmbogățește experiența cărții pentru că îi oferă poveștii o voce, la propriu. Eu am citit cartea cu vocea lui Edward Norton în cap. Și invers, uitându-mă la film după ce am citit cartea, replicile de acolo au prins viață într-un mod aparte pentru că au fost atât de bine interpretate de Edward Norton. 

Scriitura fiind oarecum experimentală și ușor haotică (pe mine m-a obosit pe alocuri) parcă se pretează la a fi interpretată live, nu doar citită. Dinamismul ăsta a fost realizat intenționat de scriitor:

“All my books are about a lonely person looking for some way to connect with other people.

I like to cut to the chase. I try to tell a story the way someone would tell you a story in a bar, with the same kind of timing and pacing… I want that immediacy when I read a novel.”

Mi se pare musai de citit nu numai pentru multitudinea de subiecte provocatoare pe care le tratează, pentru replicile care au intrat deja în cultura pop, dar și pentru că arată pericolele radicalizării și ale comportamentelor extreme fie că sunt motivate de alienare, furie, probleme mintale netratate corespunzător. Lucrul ăsta e reflectat de deciziile și acțiunile naratorului în momentul în care își dă seama spre ce au dus activitățile lui și prietenia cu Tyler. În plus, și reușește să surprindă bine temerile și frustrările unei generații sau cel puțin al unui procent măricel de oameni care au probleme în a se adapta la ritmul actual al vieții impus dintr-o parte sau alta în traiul de zi cu zi.

Subiectul cărții e unul ofertant, dar și scriitura e una aparte și cartea chiar poate fi satisfăcătoare la mai multe recitiri. Și e un caz fericit în care e și bine adaptată și se completează excelent cu filmul care a schimbat povestea pe ici-colo, dar care poate să îți și clarifice aspecte care ți-au scăpat în carte.

E o carte care se poate citi și în cuplu, cum ar veni, și apoi să o discutați pe parcurs sau doar la final pentru că poate avea priză la ambii parteneri și o să stârnească discuții interesante.

Cartea o poți găsi în limba română la editura Polirom.