“Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath m-a prins de la primele pagini și, prin urmare, am și terminat-o repede, lucru la care nu mă așteptam de la o carte care a intrat în categoria clasicelor literaturii americane. Am un scepticism înrădăcinat în minte legat de cărțile clasice, de referință, cel mai probabil format în timpul școlii și pentru că mi se tot spunea, într-o perioadă în care încă bâjbâiam într-ale cititului, să citesc scriitori de demult. 

Nu mă așteptam să mă acapareze în modul în care a făcut-o, iar după ce am terminat-o de citit, influențată și de faptul că e o poveste inspirată din viața autoarei, m-am apucat să caut informații despre Sylvia Plath și să-mi creez un context în jurul cărții, să înțeleg de unde vine.

Am descris puțin mai sus scepticismul meu pentru cărțile clasice, de genul “top 100 de citit într-o viață”, format cel mai probabil pe nedrept într-o perioadă în care înțelegeam prea puține. Cred că plăcerea pentru citit se cultivă treptat și, mai degrabă, ar trebui cultivată întâi o curiozitate pentru anumite subiecte pentru că aceasta va susține în timp dorința și efortul de a citi carte după carte. 

În perioada liceului eu nu am avut o relație bună nici cu materia în sine și nici cu majoritatea cărților din bibliografie. Pe puține dintre ele le-am citit cu plăcere, însă și acolo partea de analiză literară cerută și caracterizările de personaje, toate fiind musai pentru bacalaureat, erau o corvoadă. Am avut note bune, dar învățam doar de nevoie.

Bineînțeles, nici acum nu se întâmplă ca fiecare carte aleasă să fie una care să zic că mi-a plăcut total. Însă de data asta mi se întâmplă, după cărți care au avut impact asupra mea, să vreau să intru în profunzime, să înțeleg contextul lor și ce a vrut să spună autorul. Se stârnește o foame de cunoaștere care mă face să mă întorc în trecut și să mă gândesc cum ar fi fost să fie cultivată în perioada adolescenței și în contextul școlii când trebuia să acumulăm informații pentru a putea face acele analize obligatorii.

Pe de altă parte, mă gândesc și cât de optimă, sau nu, e vârsta adolescenței pentru a aborda în mod exclusiv opere de referință pentru literatură românească. Sau poate felul în care se face asta ar trebui schimbat și mai bine adaptat vârstei.

În ceea ce mă privește, acum la 30 de ani pot asimila mai bine opere despre care mi se tot spunea în perioada liceului. Simt că acum am și o deschidere și o disponibilitate cognitivă mai mare să le abordez și dacă e cazul să le studiez mai departe. Să intru în mintea scriitoarei sau a scriitorului. Eu am și avut noroc că acasă erau încurajate lectura și descoperirile în acest sens, se citea în jurul meu și nu mi se spunea “nu” când îmi doream o anumită carte. Cred că asta m-a ajutat să compensez respingerea pe care o simțeam față de cărțile din bibliografia obligatorie și să vreau să găsesc altceva care să-mi placă.

Curiozitatea mea și pasiunea pentru citit s-au clădit începând cu lecturi adaptate vârstei, cu povești atractive în acel moment, prea puțin cu bibliografia obligatorie de la școală. 

Rememorând acum acea perioadă, în cazul meu cititul în școală nu a avut legătură cu stimularea plăcerii pentru citit și a poftei de cunoaștere ci a avut mai mult legătură cu obișnuința de a bifa sarcini care nu aduceau altă recompensă decât temporara importanță a notelor bune. Aparent trebuie să fi avut un real noroc să fi avut parte de o experiență diferită și să fi avut parte și de recompense intelectuale sau sufletești pe lângă simbolurile grafice, notate pe o hârtie, prețuite peste orice altceva. Nici gândirea critică nu era tocmai o prioritate.

Similar situației cărții Sylviei Plath, “Clopotul de sticlă”, probabil că e și cazul multor altor clasice: într-un fel sau altul încă sunt relevante și abordează ceva care încă mai stârnește discuții, care transcende limitele temporale. Acest aspect m-a frapat prima dată citind cartea: cât de actuală e, în mare parte, scriitura. Cu niște modificări, cartea te-ar putea păcăli că a fost scrisă recent.

E de impact și prin felul în care Sylvia Plath descrie depresia. Felul în care prin Esther, personajul principal, reușește să creeze o imagine vie a modului în care depresia afectează gândirea și interacțiunea cu oamenii din jur. E greu de explicat, dar e musai de citit. Dar înțeleg și cum poate fi triggering să citești despre asta tocmai pentru că reușește să redea într-un mod intens ce a însemnat depresia pentru ea and it might just hit too close to home.

Mai apoi, a fost interesant de citit despre perioada acțiunii, anii 50-60, o perioadă conservatoare a Americii, fără prea multe oportunități pentru femeile care nu doreau să se dedice total unui rol casnic. Esther dorind independență și o carieră ca scriitoare, s-a lovit direct de limitările societății și implicit de dezamăgirile care au venit la pachet. Pasajele acelea au picat la fix mai ales că anterior citisem primul volum din “Al doilea sex” de Simone de Beauvoir și au fost pe aceeași tematică, au completat periplul în descoperirea bazelor feminismului și a evoluției rolului sexelor.

M-a acaparat scriitura dar și povestea autoarei care a scris “Clopotul de sticlă” inspirându-se din propria viață. Tot căutând să citesc despre ea am descoperit ce istorie tumultoasă a avut atât cartea, manuscris a cărui publicare a fost inițial respinsă, cât și Sylvia Plath a cărei viață s-a sfârșit tragic la doar o lună după publicarea singurei ei cărți de ficțiune, “Clopotul de sticlă”, în UK.

Îmi place să fac astfel de cercetări în profunzime, în măsura în care permite internetul, după câte o carte care a avut impact într-un fel sau altul asupra mea, din nevoia de a avea o experiență completă a poveștii. Acest lucru e împins și dintr-o curiozitate, dar și o nevoie de înțelegere dincolo de textul în sine. Să știu și povestea din spatele poveștii. Ce mi-a displăcut în timpul școlii redescopăr de o vreme încoace, caut de bună voie să citesc analize și discuții despre cărți.

Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă această curiozitate ar fi fost cultivată și la școală, cum s-ar fi schimbat experiența de învățare, de înțelegere. Știu că oricum nu are cum să îți placă totul într-o bibliografie sau într-un proces de acumulare de cunoștințe, dar poate dacă titlurile din bibliografia de atunci erau combinate și cu titluri cu care să fie mai ușor de relaționat, dacă în predarea formală erau întrețesute și lucruri mai puțin formale, poate mi-aș fi creat cu adevărat niște baze în contextul literaturii, aș mai fi pus niște cărămizi la cultura generală și aș fi învățat pentru ceva mai mult decât pentru note.

Descoperind literatura carte cu carte și în propriile condiții, realizând ce impact mare poate avea cititul și cultivarea plăcerii lecturii, port cu mine o părere de rău în legătură cu felul în care am interacționat cu literatura în perioada școlii. Dar, în același timp, probabil pentru mine acum e cel mai bun moment să plonjez în opere de referință, clasice sau de orice alt fel. Școala poate ar trebui considerată doar un punct de pornire, mai mult sau mai puțin potrivit în funcție de etapa și contextul în care te afli, și la urma urmei ține și de o responsabilitate personală să îți cultivi curiozitatea și cultura generală în acest sens dacă asta ți-e dorința.