E greu. Și nu e greu la modul că tragi tare o perioadă scurtă de timp și la final ai recompensa. E greu pentru că e un maraton. Un maraton căruia nu îi știi distanța, durata sau dacă se va încheia vreodată. Succesul e dependent de diverse variabile și nici măcar nu e garantat chiar dacă reușești să jonglezi cu acestea.

E greu și pentru că trebuie să fii motivat constant, trebuie să vrei să devii mai bun, să încerci pe cât posibil să nu stagnezi la un anumit nivel. Și e normal, vrei să fii mai bun, să îți definești stilul, o caracteristică aparte care să te facă să te remarci printre atâtea alte persoane care mai fac asta.

E greu pentru că ți-e rușine. Ai început demult maratonul și încă nu ai nimic major de arătat. Te apasă faptul că nu ți-a ieșit și încă te ții cu dinții de un țel, de un vis care nici măcar nu știi dacă o să se întâmple. Poate nici nu știi exact-exact unde vrei să ajungi.

E greu pentru că deja ai încercat unele alternative, ai luat în considerare altele, dar continui să te întorci tot la maraton, la aspirațiile tale creative, tot la drumul tău nebătut care e mult mai dificil de parcurs decât ți-ai fi închipuit vreodată. E un parcurs cu mult consum dar și cu dezvoltare de skill-uri. Ai lecții de învățat de aceea e important din când în când să te oprești și să mai faci câte o analiză personală. Mai ales că te mai și bate gândul ocazional să renunți și să închei capitolul.

Asta e realitatea mea în contextul unui parcurs creativ. E o experiență cu care stau mână în mână de mult timp și care m-a trecut prin multe stări și gânduri, multe legate de ce am descris și în paragrafele de mai sus. O experiență pe care aleg să mi-o raționalizez și să o ilustrez ca pe un maraton. 

E un parcurs cu mult consum și risc, fără garanții. Alimentat doar de speranță, o doză de optimism (care a mai scăzut pe parcursul timpului) și ceva credință că totuși la un moment dat tot o să iasă ceva. 

Cred că e bine la început să nu fim conștienți cu adevărat de greutate și doar să descoperim pe parcurs. Să fim doar mânați de vise și ambiție. Altfel nu ne-am porni la drum cu oareșce entuziasm. Puțină ignoranță nu strică. 

“Unii budiști zen susțin că totalitatea suferinței umane se poate reduce la acest efort de împotrivire la a ne acorda atenția complet felului cum sunt lucrurile, pentru că ne dorim să fie altfel (“Nu ar trebui să se întâmple asta!”) sau pentru că am vrea să controlăm mai mult procesul. […] Nu ai tu cum să dictezi cursul evenimentelor. Iar recompensa paradoxală pentru acceptarea constrângerilor realității este că nu ni se mai par atât de constrângătoare.”

4000 de săptămâni – Oliver Burkeman

Așa cum zice acest fragment din “4000 de săptămâni”, care m-a pus pe gânduri, dorindu-mi să controlez mult procesul și vrând să fie lucrurile într-un anume fel, nu a făcut decât să intensifice dificultatea procesului. Mi-am dorit de multe ori să fie și pentru mine altfel, să îmi iasă și mie cum îi iese lui x și lui y, dar până la urmă am înțeles (cred) că fiecare are drumul lui/ei și are lecțiile proprii de învățat. Deși cu trecerea timpului am ajuns să-mi dau seama că m-am băgat într-un maraton fără garanții, pe anumite porțiuni tot mă mai opresc, din când în când, copleșită de ce presupune acesta. 

Însă sunt utile și dezamăgirile pentru că te pot aduce cu picioarele pe pământ, poți construi pe ele și să accepți că succesul nu va apărea peste noapte și că e multă muncă de făcut până una-alta. Ai mai multe de învățat decât crezi. Nu e chiar ca la școală când ai o bibliografie, apoi examenul și apoi se încheie tot. Conștientizarea și acceptarea sunt foarte importante along the way. Da, știu, clișee peste tot, dar cu cât le internalizezi mai repede cu atât mai bine.

Legat de maratoane fără garanții și ce presupun ele, îmi vine în minte prin ce trec sportivii și mai exact jucătorii de tenis, pentru că sunt mai atentă aici și urmăresc acest sport. Din când în când intru în contact cu poveștile lor și cu parte din greutățile cu care se confruntă cu scopul de a atinge performanțele dorite. Similar cu parcursul creativ, nu au garanții că vor obține ceea ce visează, lucrurile pentru care depun efort zilnic.

Am văzut documentarul despre Andy Murray de pe Amazon Prime Video și m-au impresionat ambiția și nivelul de dedicare pe care le are față de sport. Pe de altă parte, îți dai seama că de asta e nevoie: de intensitate și consecvență pe termen lung. 

Documentarul urmărește recuperarea lui după o accidentare serioasă care l-a făcut să creadă că nu va mai putea juca tenis. Și-a făcut niște intervenții cu scopul de a-și crește calitatea vieții, dar și cu multă dorință de a reveni pe terenul de tenis. 

M-a fascinat dedicarea lui aproape supraomenească de a se pune iar pe picioare și a face iar performanță cu tot ce implică asta, doar din iubire față de sportul care i-a ocupat mare parte din viață. Vă recomand să vă uitați la documentar chiar dacă nu sunteți interesați de tenis tocmai pentru a fi martori și a vedea, în acest caz, ce înseamnă să fii concentrat total pe un scop, ce presupune drumul și ce înseamnă pasiunea chiar dacă la final nu ai garanția că vei avea parte de recompense.

Online, acest tip de maratoane își au locul doar în câteva colțuri dar e foarte important să existe măcar acolo. E important să existe în documentare precum cel despre Andy Murray pentru a ne aminti nouă, celor care le parcurgem, să continuăm să o facem dacă ne dorim cu adevărat, pentru a ne mai găsi și noi confort și validare. Pentru a îi motiva pe cei care sunt la început și cred că nu sunt în stare să se dedice unui astfel de maraton. Pentru a normaliza dedicarea pe termen lung, efortul și transpirația într-o epocă a recompenselor imediate care ne sabotează capacitățile cognitive.

Rezultă suferință din a-ți dori să fie lucrurile într-un anume fel sub influența nefastă a comparării propriei persoane și a reușitelor sau nereușitelor cu ceea ce se postează pe social media. Succesele aparent peste noapte, anumite experiențe pe care cineva le are, toate puse într-o lumină frumoasă, fără un context mai larg, ne fac pe mulți dintre noi să ne simțim ca fiind mai puțin valoroși, ca fiind neadecvați, mai ales dacă și vedem acele postări când suntem într-o stare proastă. În plus, așa cum se discută la un moment dat tot în cartea “4000 de săptămâni”, se întâmplă chiar să îți saboteze propriile nevoi și dorințe.

Sigur, comparația e cumva inevitabilă, însă în era social media se întâmplă la o cu totul altă scară decât înainte de a fi avut contact cu aceasta. Valul de informații care vine spre noi e semnificativ mai mare și ar fi bine să conștientizăm că mintea noastră nu are cum să îi facă față în mod optim decât dacă facem conștient un efort spre a controla cât și ce anume lăsăm să ne capteze atenția online.

Greul meu e diferit de greul tău și îl percepem diferit, îi facem față diferit. Însă ambele/ambii ar trebui probabil să ne concentrăm mai puțin pe cum am vrea să fie lucrurile și mai mult pe ce putem face acum ca să ne îmbunătățim măcar puțin situația, pe ce avem nevoie acum în prezent.

Nu știu dacă e nevoie de un dram de nebunie (a bit of madness may be key), inconștiență, ignoranță sau toate la un loc, lucruri de care rațiunea oricum te îndeamnă să te ferești, ca să te înhami la genul ăsta de maratoane. Pentru că cer mult consum, energie, te storc emoțional. Trebuie să-ți placă și procesul, măcar pe alocuri sau dorința să fie atât de mare încât mijloacele să nu mai conteze.

Mă uitam pe Youtube la o discuție între Jeremy Strong și Anne Hathaway. Având în vedere că Jeremy Strong a parcurs niște ani mulți de muncă și diverse roluri până să ajungă la rolul premiat din serialul “Succession”, Anne îl întreabă ce anume l-a motivat să continue să se țină de actorie și să pună piatră cu piatră la temelia carierei lui, tot așa în contextul în care nu avea nici o garanție că va ajunge vreodată la munca pe care își dorea să o facă. Jeremy Strong îi răspunde că pentru el e vorba de nevoia de a o face, de a parcurge drumul, și sentimentul că ceea ce face e un lucru căruia merită să îi dedice anii din viață.

De ce-ul meu nu e chiar atât de clar definit, însă partea cu nevoia o bifez și eu. 

Mai am, însă, muncă de făcut, acceptare de cultivat și expectanțe de gestionat.