Se prea poate să-mi fi găsit o nouă obsesie în ceea ce privește musical-urile. Bine, să fiu sinceră, cea pentru “La la land” încă nu e trecută, dar cu fiecare vizionare îmi dau seama cât de mult îmi place și “Tick, tick, boom” (Netflix) pentru povestea pe care o spune despre efortul și strădania creativă. Iar actoria lui Andrew Garfield, care joacă rolul principal, e și aceasta parcă tot mai captivantă cu fiecare vizionare.
Filmul musical “Tick, tick, boom” e bazat pe povestea lui Jonathan Larson, un scriitor și compozitor de musicaluri, extrem de pasionat de acest domeniu. Filmul face o treabă foarte bună în a-ți ilustra acest lucru. Entuziasmul, pasiunea și dedicarea personajului principal sunt inspiraționale și molipsitoare. La un moment dat este o scenă în care îl auzi pe Jonathan (jucat de Andrew Garfield) cum fredonează o melodie despre zahăr. Spune atunci că încearcă să facă până și pentru cel mai banal lucru o melodie ca să-și demonstreze că e capabil de asta. Își dedică fiecare minut din zi pentru a scrie și compune acel musical care speră el să fie primul lui succes și să-l facă să renunțe la job-ul dintr-un restaurant de tip diner. A trăit pentru a scrie și compune.
Scriu la trecut pentru că Jonathan Larson a murit subit la doar 35 de ani. Înainte de premiera în fața unui public a show-ului lui “Rent”. Care apoi a făcut istorie. După ani și ani în care a scris și compus musical-uri, precum “Superbia” și ”Tick, tick, boom“, care însă nu au avut succesul dorit. Let that sink in.
Filmul menționează de la început că Larson a murit mult prea devreme, însă lovitura de grație o primești abia la final, după ce vezi povestea completă și faptul că Larson a murit după numeroase eforturi, provocări și dezamăgiri fix înainte de a-și vedea show-ul “Rent” pe scenă, show care a avut un succes răsunător. A fost încununarea tuturor eforturilor lui și nu a mai reușit să fie martor la acest lucru. Eu cum am empatizat și rezonat cu povestea lui, m-a cam atins acest lucru. Aproape nu mi-a venit să cred. În același timp, te cam scutură și îți pune lucrurile în perspectivă.
În filmul “Tick, tick, boom” ești martor la musical-ul cu același nume și, în paralel, vezi și povestea lui Larson, totul concentrat în apropierea celei de-a 30-a zi de naștere când Jonathan se confruntă cu îndoieli, panici și cu faptul că se simte rămas în urmă, prin comparație cu nume importante din lumea musical-urilor. În special, îl are ca referință pe Stephen Sondheim pe care l-a avut ca model, dar a avut norocul să îi fie și mentor.
“Amenințarea” vârstei de 30 de ani sau a anumitor praguri pe care ni le impunem în viață e mai mult decât relatable. La fel și faptul că ne comparăm cu oameni de succes din domenii în care vrem și noi să reușim și uităm că fiecare dintre noi are drumul nostru. Dar disperarea care ne poate lovi în anumite momente poate fi normală, mai ales când simți că dai tot ce ai mai bun și tot nu ai parte de reușita pe care ți-o dorești. Cred că e cu atât mai pregnantă în domeniile creative, cum e și scrisul, unde drumul e oricum numai nu clar și drept și poate dura mult până să ai parte de reușita dorită. Pe scurt, nu există nici o rețetă clară pe care să o urmezi și să-ți asigure succesul sau, cu atât mai mult, succesul rapid.
Singurul secret în ceea ce privește scrisul și poate și alte domenii creative e doar să continui să produci material. Rău sau bun. Trebuie să scrii și să exersezi încontinuu. Perseverența asta e esențială și după ce ajungi la momentul de disperare pentru că nu îți iese nimic, trebuie să treci peste el și să continui să muncești.
Insist pe asta pentru că trebuie să menționez o scenă din film care e foarte faină, dar care îți și rupe puțin inima, mai ales dacă empatizezi și rezonezi cu povestea lui Larson. Pentru că știi deep down inside că e adevărul și că probabil e singurul lucru pe care te poți baza și pe care trebuie să-l faci constant indiferent de context.
Spre final, după ce Larson are prezentarea musicalului “Superbia”, pe care se tot chinuie să-l finalizeze pe parcursul filmului, îl vedem agitându-se prin apartament așteptând telefonul agentei lui. Însă, cumva așteptat, speranțele lui nu se materializează și agenta îl anunță că a primit laude de la oamenii din industrie și că ei îl văd ca pe un artist cu talent și potențial, dar că musical-ul “Superbia” nu va avea parte de o producție și de public într-o sală de spectacol.
Apoi, îl vezi pe Larson dezamăgit, ușor șocat, pentru că își pusese multe speranțe în acest musical la care lucrase ani de zile. Totuși, se adună cât să o întrebe pe agentă ce ar trebui să facă în continuare, la care ea îi răspunde:
“You start writing the next one. And after you finish that one you start on the next. And on, and on. And that’s what it is to be a writer, honey. You just keep throwing them against the wall and hoping against hope that eventually something sticks.”
Chiar dacă nu o am în fața ochilor și doar o readuc în memorie tot mi se face un gol în stomac când mă gândesc la scena asta. Pentru că e purul adevăr. Ăsta e marele secret. Pe acest adevăr se clădește munca, skill-ul și treptat se clădește și reziliența necesară unui astfel de demers creativ.
Apoi m-am uitat și la “Six by Sondheim” (se poate vedea pe HBO GO), un documentar despre mentorul și idolul lui Larson, Stephen Sondheim, și la un moment dat zice și el ceva pe aceeași temă:
”You can’t learn in a classroom and you can’t learn on paper. You only learn by writing and doing and writing and doing. That’s the only way to do it.”
Oricât ți-ai dori în anumite momente să fie mai ușor, nu e. Cel puțin nu mai ușor de atât.
Așa că “Tick, tick, boom“ a intrat și el pe lista filmelor pe care o să le tot revăd pentru că similar cu “La la land”, faptul că it hits so close to home și vorbește despre munca creativă și despre scris și e atât de ușor de empatizat cu el, îl face irezistibil pentru mine. Bine și muzica e foarte catchy, iar Andrew Garfield joacă absolut minunat.
olgapetcu.com 