Când Naomi Osaka, numărul doi mondial la tenis, câștigătoare de 4 Grand Slam-uri, anunța la început de Roland Garros 2021 că nu va participa la conferințele de presă aferente turneului din motive de sănătate mintală, fiind deja într-o poziție vulnerabilă din acest punct de vedere, m-am gândit „ce idee bună!” Chiar e nevoie să se discute aceste aspecte pentru că nu cred că jucătorii ar trebui obligați să țină conferințe de presă când nu se simt în stare, mai ales după pierderi foarte grele care i-au copleșit emoțional. Naomi Osaka e într-o poziție potrivită ca să aducă în discuție acest aspect având în vedere statusul pe care îl are. Mă gândeam că va fi ascultată și părerea ei va fi luată în considerare în mod pozitiv.

Aproape imediat după anunț lucrurile s-au precipitat, unii oameni din presa de specialitate au luat-o ca pe un afront la adresa lor, considerând că nu e corect ce declara Naomi. Turneul a avut și acesta o poziție fermă, lipsită de colaborare. Se discuta intens mai peste tot declarația scrisă a lui Naomi Osaka. Drept consecință Osaka a decis să se retragă din turneu, pentru că într-un fel s-a întâmplat exact opusul a ce își dorea ea. Dintr-o dată focusul principal al turneului era decizia ei care era analizată din toate părțile.

• Meciuri pierdute și conferințe de presă obligatorii

Din cât tenis am urmărit eu, țin minte destul de clar cazuri în care la conferințele de presă jucători de tenis care nu-și puteau stăpâni lacrimile, unii dintre ei chiar întrerupând conferința și ieșind din sală. Unele meciuri pierdute sunt mai greu de procesat decât altele, contând și miza lor pentru sportiv. Simona Halep a vorbit și ea despre cât de greu i-a fost să se împace cu pierderea finalei de la Roland Garros din 2018 și cum a avut nevoie de o perioadă lungă să depășească emoțional momentul. Faptul că imediat după astfel de situații jurnaliștii disecă jocul și momentele slabe din meci ale jucătorului, cerându-i detalii despre acestea, poate duce la apariția lacrimilor.

Mai mult, îmi amintesc cazul de la un Australian Open când o jucătoare ieșită de pe teren după un meci pierdut, rămâne pe hol, se așează pe jos și plânge punându-și fața într-un prosop. Camera care era în acel colț a făcut zoom in pe ea și a stat acolo o vreme. Nu mi se pare ok că se întâmplă lucruri de genul acesta.

• Documentar Naomi Osaka

Despre Naomi Osaka s-a lansat recent un documentar pe Netflix și eram tare curioasă cât de mult va vorbi despre aceste probleme de sănătate mintală cu care se confruntă deja de ceva vreme, conform spuselor ei, și câte insight-uri din backstage va oferi.

Pentru cineva care e cât de cât interesat de tenis și urmărește ce se mai întâmplă, documentarul nu are prea multe revelații. Însă, referitor la subiectul sănătății mintale și legat de viața de sportiv de performanță la nivel înalt, s-au remarcat câteva lucruri pentru mine.

De fiecare dată mă uimește câtă presiune e pe oamenii aștia care după un mix de variabile au ajuns să facă parte dintr-o elită. Presiunea pe care o pui tu pe tine ca jucător, pe care poate o pune anturajul tău, sponsorii, media, fanii. Toată lumea are pretenții de la tine, vrea ceva de la tine. Viața ta intră deja pe un alt făgaș. Normalul tău e redefinit atâta timp cât ești sus în vârf.

Referitor la presiunea pe care o pune Naomi pe ea însăși se leagă puternic și de mentalitatea ei, un mod de a gândi care caută constant excelența. Nu există jumătăți de măsură. O mentalitate de genul acesta mi se pare o povară și nu știu în ce măsură e ceva sustenabil pe termen lung. Dar în același timp nici carierele lor ca sportivi de performanță nu sunt lungi, deci probabil că pentru unii funcționează o astfel de mentalitate ca să-i motiveze spre rezultatele așteptate.

Mi-ar fi plăcut totuși să aflu mai multe în legătură cu ce face Naomi Osaka pentru a putea funcționa optim în condițiile în care a povestit că s-a confruntat și cu anxietate și cu episoade depresive. Eu consider că e nevoie de un sistem de suport serios și chiar de ajutor din partea unui terapeut. Dar nu a menționat astfel de lucruri în documentar.

• Abordarea sănătății mintale în presă

În privința sănătații mintale s-au ridicat tot felul de discuții în ultima perioadă în tenis. Jucătorii de tenis par a fi mai deschiși în a declara dacă lucrează sau nu cu psihologi care să îi ajute să depășească momente dificile pe teren sau blocaje mentale care le pot influența jocul negativ. Ceea ce e foarte benefic pentru cei care încă sunt în activitate sau pentru cei care vin din urmă.

Apropo de cei mai tineri, o situație recentă chiar de la Wimbledon de anul acesta a implicat o jucătoare din Marea Britanie. Emma Răducanu (18 ani) a jucat excelent în turneu, dar în timpul ultimului ei meci a avut probleme de respirație și nu a mai putut continua. Imediat după au început discuțiile că ar fi fost atac de panică, că nu a putut face față presiunii momentului, ba chiar au criticat-o din acest punct de vedere ceea ce iar, mi se pare că depășeste o limită.

Ulterior Emma Raducanu a declarat că experiența intensă a turneului a avut consecințe și a menționat de problema de respirație, însă fără a o lega de un diagnostic. Anumite reacții care au urmat au constituit încă o ocazie pentru a vedea că încă există o stigmă în ceea ce privește sănătatea mintală și cum nu e un motiv valid pentru acest jucători pentru a-și lua timp să se îngrijească. Lucru care din nou s-a întâmplat și în cazul lui Simone Biles, gimnastă, la Olimpiada de la Tokio.

Cine a fost pornit pe critică și pe a-i invalida ceea ce acești sportivi simt și gândesc a turat motoarele la maxim. Am văzut și critici, dar și analize empatice. Argumentele făcute care aveau empatia în prim plan m-au făcut și pe mine să înțeleg mai bine prin ce trec acești sportivi și complexitatea muncii lor.

Am citit un articol scris de Brad Stulberg despre (mental) toughness, ce înseamnă cu adevărat să fii puternic mental, această caracteristică care înțeleasă greșit e folosită despre argument pentru analizele negative. Pe lângă ce a mai avut de zis Brad Stulberg despre alegerea lui Simone Biles într-un articol în Outside, și postările lui Adam Grant mi s-au părut că au punctat foarte bine aspectele importante ale felurilor în care se discută mai exact despre situația lui Naomi Osaka sau Simone Biles. Matt Haig a fost din nou vocal în ce privește discuția despre sănătate mintală și în legătură cu situațiile acestea din sport.

• Ce am putea face?

E important să înțelegem contextul acestor sportivi înainte de a emite judecăți în legătură cu deciziile pe care le iau.

Unele critici referitoare, de exemplu, la situația lui Simone Biles, fiind foarte recentă, mi s-au părut de speriat dar și cu potențial de a te înfuria pentru că aveau un substrat de ”cum își permite să facă asta?”. De parcă sportivii aceștia nu sunt și ei oameni cu viață și pe lângă sport și ne datorează nouă privitorilor de pe canapea ceva.

E înspăimântător pentru că pare că îi dezumanizăm, că îi privim strict ca niște produse de divertisment care trebuie să ne împlinească nouă așteptările și dorințele. Da, se află în niște situații și contexte excepționale, pare aproape supraomenesc ce fac și îi urmărim cu uimire, bucurie, entuziasm și vrem să câștige tot timpul. Dar uităm că nu sunt supraoameni, uităm că au limite și trăiesc tot soiul de emoții. Nu o să le putem înțelege în totalitate situația niciodată. Mai ales când vine vorba de elita celor din vârf.

Vrem rezultate de la ei, performanță, dar atunci când menționează probleme și fac pauze pentru a se reface, ne revoltăm, îi acuzăm de tot felul de lipsuri printre care și de profesionalism. Când trag semnalul de alarmă că ceva nu e OK, nu ne gândim „oare cum se simt, care e problema?” ci îi acuzăm că nu au performat conform așteptărilor noastre.

E nevoie de o schimbare de atitudine, de mentalitate. E nevoie ca cei care se simt dispuși, să readucă în discuție constant probleme de sănătate mentală cu care se confruntă. Structurile și organizațiile care îi înconjoară ar trebui să fie atente, să îi susțină, să lucreze împreună cu ei pentru a crea un mediu cât mai propice și colaborări cât mai optime. În rândul privitorilor, nemulțumirile vor continua să existe pentru că ele sunt o reflexie a luptelor proprii care se oglindesc în parcursul și situațiile sportivilor urmăriți.

Citeam un articol din The Guardian, Sport loves athletes with mental health issues – if they just shut up and play, unde autoarea Marina Hyde zicea așa:

”The weird thing is that we DO want athletes to have mental health issues – very much so in fact – but we only want them to reveal them at a time and a place that suits us. Namely, after they’ve retired, and in a book.

[…]

Any athlete lauded for their honesty about mental health – “demons”, in sporting parlance – is only lauded if it’s long after the event.”

Mi se pare că a surprins tare bine un aspect al relației noastre cu sportivii în citatul de mai sus. E vorba și aici de atitudinea și de mentalitatea de care pomeneam de mai sus. Se încadrează și la cum îi privim ca produse de divertisment. Ar trebui să ne întrebăm de ce la momentul bilanțului, cum e cazul unei biografii, reușim să empatizăm cu ei, dar în cursul anilor de activitate trebuie doar să facă performanță și să nu se plângă.

Bineînțeles, unele situații și obstacole nu pot fi prevenite și fiecare om se confruntă cu ele mai mult sau mai puțin în privat, numai că nu ar fi bine ce poate fi prevenit să prevenim? Să nu le facem povara mai grea decât le e deja? Ar trebui să ne gândim puțin când avem sentimente negative în situații ca cele pomenite mai sus cu Osaka, Biles sau orice alt sportiv sau sportivă pe care îl/o admirăm care își manifestă nemulțumirile sau își divulgă problemele. Pentru noi de cele mai multe ori e doar încă un meci privit la TV sau dacă avem noroc, live, însă pentru jucatorii de tenis, de exemplu, poate fi vorba de un moment de cumpănă iar managementul emoțiilor, în consecință, le va influența semnificativ cariera mai departe.

Dacă vrei să scriu pentru tine sau să colaborăm, scrie-mi la: olga.petcu@outlook.com