Cu romanul ”Interior zero” de Lavinia Braniște am avut o experiență tare interesantă. Am întâlnit o poveste în care personajul principal e prezentat în contextul vieții de zi cu zi, cu toate provocările cu care vine la pachet, trece și prin niște experiențe dramatice în repetate rânduri și cu toate astea nu se schimbă în nici un fel de la început până la final.

Eu recunosc că nu m-am mai lovit de o așa structură sau demers într-un roman în care e prezentată strict banalitatea vieții, dacă pot spune așa, și deși există momente și evenimente diverse personajul nu ni se prezintă ca fiind schimbat într-un fel sau altul la final sau ca schimbând ceva sau pe cineva în jurul lui. Am sentimente amestecate în legătură cu abordarea asta pentru că nu înțeleg care e scopul în final. Dar e loc de o dezbatere cu potențial aici.

Cristina, personajul principal, ne povestește viața ei cu tot cu relații romantice nereușite, loc de muncă nesatifăcător, probleme de sănătate, relația din ce în ce mai îndepărtată cu prietena ei cea mai bună, relația cu mama ei care trăiește în Spania (această relație a fost aspectul care mi s-a părut cel mai înduioșător în carte), sigurătatea care vine din faptul că nimic nu pare a merge bine în jurul ei și faptul că nu are aproape oameni cu care să poată povesti pe bune, pe care să se poață baza. În plus, redă tare bine și anumite probleme ale societății mai ales prin prisma diverselor interacțiuni cu colegii de lucru de la o firmă de construcții.

A fost tare ciudat să citesc un roman și să nu am nici un sentiment de satisfacție pe parcursul poveștii sau în ceea ce o privește pe protagonistă. E chiar frustrant la un moment dat să vezi cum un efectiv persistă într-o situație care nu-i priește deși are o mână întinsă către ea, are o salvare potențială de care s-ar putea agăța și totuși pare inertă și incapabilă să o facă. Poate aici a vrut autoarea să deschidă o discuție despre sănătatea mentală.

Nu țin neapărat ca o poveste să aibă final fericit, dar un element de speranță tot îmi doresc, o întrezărire a unei vieți mai bune, a unor oportunități mai bune în cazul ăsta. Pentru mine a fost frustrant să citesc o astfel de poveste cu un astfel de personaj, iar la final să nu aibă parte de redemption, de un soi de salvare sau să aibă parte ea ca personaj, ca om, de o schimbare având în vedere prin câte a trecut.

Chiar mi-ar plăcea să îmi explice un editor de carte sau cine se ocupă de publicarea ficțiunii care e ideea și scopul unui astfel de roman cu un așa demers ca ”Interior zero” în final. Care ar trebui să fie the pay off? Sau poate că nu trebuie să fie nici unul.

Citeam într-un articol că Lavinia Braniște a pornit cu niște povestiri scurte și apoi s-a ajuns la un roman. Mie chiar a povestire scurtă mi se pare că ar fi funcționat bine povestea asta și o simt forțată sub categoria roman.

Scriitura în sine din ”Interior zero” mi-a plăcut, e fluidă, se citește ușor și în mijlocul pesimismului care plutește constant în atmosferă există și momente mai dulci, mai înduioșătoare care mi-au plăcut mult și cum au fost scrise, dar nu vă zic exact ce au implicat că ar fi spoiler. Eu nu am rezonat cu povestea și poate de asta resimt lipsa unui pay off, dar am empatizat mult cu protagonista și de aici probabil și sentimentul de frustrare legat de mersul poveștii.

Da, e adevărat că nu sunt obișnuită cu astfel de povești și a fost și acesta un motiv pentru a mă porni pe drumul de a mă familiariza cu scriitura autoarelor de la noi din țară pentru că am știut că o să-mi ies din zona de confort.

Chiar mi se pare un debate bun ideea asta cu lipsa unui arc, a dezvoltării personajului și sunt curioasă voi cum percepeți astfel de povești pentru că pe mine m-a determinat să citesc mai mult pe tema asta.

Dacă ați citit cartea deja, sunt curioasă cu ce impresii ați rămas.

Dacă vrei să scriu și pentru tine sau să colaborăm, scrie-mi la: olga.petcu@outlook.com