Când pierzi plăcerea pentru o activitate la care ții

Am revăzut marți filmul ”Julie and Julia”. E unul dintre filmele acelea tare faine ale Norei Ephron la care mă uit tot timpul cu plăcere și de care nu mă plictisesc (”You’ve got mail”, ”Sleepless in Seattle”, ”When Harry met Sally”). Trebuie să găsesc și ”Julie and Julia” și ”When Harry met Sally” pe DVD să mi le iau. Nostalgia gets me sometimes.

Anyways, dacă ați văzut filmul știți deja că Julie o are ca inspirație pe Julia Child când decide că vrea o schimbare în viața ei ca să întrerupă rutina și să aibă o activitate, un proiect care să îi readucă entuziasmul. Așa că Julie decide ca pe parcursul unui an să facă toate rețetele Juliei Child din cartea ei ”Mastering the art of french cooking”. Toată aventura asta va fi documentată pe un blog unde va scrie cum decurge proiectul cu tot cu descoperit mâncăruri preferate noi cât și cu mâncăruri uitate la foc.

Văzând scenele în care Julie își face blogul și începe să scrie primele postări mi-am adus și eu aminte de acei ani de început în care blogul era un experiment, dar și un loc unde scriam primele texte, mă jucam cu template-uri și învățam cum se face efectiv un blog cu detaliile lui tehnice. Atunci, la început, nu era social media și nu aveam unde să dau share articolelor, doar le scriam for the fun of it, publicam și așteptam cu mare curiozitate să văd dacă totuși ajung postările la oameni, dacă sunt citite și dacă voi primi comentarii în care să dezbatem subiectele din articole.

Nu aveam nici un fel de presiuni sau pretenții de măreție de la scris. Doar experimentam și stăteam cu emoții așteptând reacții.

De o vreme însă, am pretenții (poate prea mari?) și pun presiune pe mine constant să găsesc un subiect interesant, să scriu cât mai bine, să fie cât mai puțin plictisitor și cât mai ușor de citit. Să fac ce pot ca să ajungă la cât mai multă lume. La unele articole am făcut și mult research, am scris mult și am corectat mult atât cât am știut. Efort mare depus și așteptări mari în ceea ce privește performanțele.

Îmi stă tot timpul pe creier ce să fac, cum să fac ca să fie observate textele și mă gândesc că poate ar trebui să-mi expun mai mult fața și vocea pe Instagram chiar dacă nu-mi vine natural să fac asta. Sunt conștientă că atunci când poți atașa un personaj, o față la un anumit tip de conținut îi dai mai multă atenție. Dacă îți place de acel om și ești mai atent la ce face și ai și tendința de a comunica mai mult cu el.

Sunt atentă la ce publică și cum fac asta oameni ale căror conținut și texte le admir și cărora le urmăresc constant munca. Mă gândesc ce aș putea să schimb la abordarea mea, cum să fac să fie mai bine, mai noticeable. Consumând și mult conținut și cu un soi de teamă de a nu pierde ceva important sau interesant care odată parcurs mi-ar aduce niște beneficii, a dus și la o oboseală legată de acest consum constant de conținut combinat bineînțeles cu o ruminare legată de cum aș putea să-mi fac treaba mai bine.

Aici intervine acest downside al social media și a fi constant conectat, bombardat de conținut fie că îl cauți activ, fie că nu. Unul dintre marile puncte forte sunt discuțiile pe care le-am avut cu diverse persoane în comentarii sau DMs, conexiunile create, pentru că îmi place tare mult să dezbat anumite probleme sau să intru în profunzimea unui subiect și să aud părerile și perspectivele diferite ale altora.

Dar vine un moment în care te întrebi ce anume să faci când aspectele negative ale consumului cântăresc mai tare și te simți efectiv epuizat/ă mental. În aceste moment mă întreb cum ar fi să șterg o perioadă mai lungă triada de aplicații de social media pe care le folosesc cel mai des, dar imediat apoi răsare gândul ”dacă ratez vreo oportunitate, o informație importantă, un mesaj important?”. Și așa mă blochez în luarea unei decizii. Cred că mi-ar prinde bine să recitesc cartea lui Cal Newport ”Minimalism digital”.

Emma Gannon a scris un articol despre internet și consumul lui și mă regăsesc mult în el pentru că am trăit lucruri similare în context similar. Chiar am zile în care simt că ofer prea mult timp consumului de conținut pe internet sub diferite motive. M-am surprins gândindu-mă zilele astea ”oare ce făceam în timpul liber când nu exista social media și internetul nu era așa de ușor accesibil pe un smartphone?”.

E clar că probabil am pus presiune și am așteptări mari de la ce scriu și public, luând în considerare și calitatea și aspectul social media. Simt cum am ajuns într-un punct în care am nevoie de o schimbare de perspectivă pentru că îmi pierd motivația de a mai scrie. Îmi vin idei cu potențial, însă renunț prea ușor la ele și nici măcar nu mai ajung să pun mâna pe pix, ce să mai zic de stat la tastatură sau măcar scos S Pen-ul și scris pe telefon.

Țin minte că citeam în trecut articole care ziceau că e posibil ca scrisul să nu mai fie așa o plăcere dacă ajungi să forțezi prea tare și mă gândeam că nu are cum, doar e așa de faină senzația și e chiar eliberator și satisfăcător când ai terminat un text și i-ai dat publish. Procesul în sine feels good și e flow inducing pentru mine.

Ei bine, here I am. Chiar și articolul ăsta l-am scris cu întârziere de o zi față de ideea inițială. Aproape m-am forțat să mă așez la laptop și să scriu oricum ar ieși articolul din capul meu. Fără vreo așteptare de validare externă doar ca să încerc să mă deblochez cumva cu speranța că încet o să-mi regăsesc acel entuziasm care mă însoțea când îmi răsărea în trecut o idee în minte și mă puneam cât mai repede să îi dau o formă.

E și o perioadă tare aiurea din alte motive încât vreau să mă agăț de scris pentru că îmi vine așa de natural ca formă de exprimare, fiind predispusă la overthinking , overanalyzing și dezbătut ce îmi trezește interesul.

Mă țin de marți forțat de acest impuls pornit de la filmul ”Julie and Julie” ca să scriu acest articol. Nu vreau să îmi pierd această preocupare care îmi aduce totuși beneficii mentale. N-am crezut că o să ajung vreodată la punctul ăsta, dar îmi doresc tare mult să-l depășesc. I’ll take it day by day.