Luna asta s-a întâmplat să urmăresc în paralel poveștile a doi mari sportivi, reprezentări foarte faine ambele. În primul rând e vorba de autobiografia lui Andre Agassi și apoi de seria documentar The Last Dance (care se poate vedea pe Netflix) despre Michael Jordan, parcursul său și al echipei din care a făcut parte, Chicago Bulls.

În ambele cazuri e vorba de performanțe mari în sportul lor, dar dincolo de drame și picanteriile cu care vin la pachet astfel de povești când se prezintă publicului larg, în ambele povești există lecții despre a face performanță, despre succes, despre mentalitatea necesară (în cazul lor) și alți factori care i-au făcut să atingă țeluri înalte. 

Nu cred că trebuie să fii fanul unuia dintre sporturi, tenis sau baschet în această situație, ca să citești cartea sau să urmărești documentarul. Pentru mine de departe părțile cele mai interesante au fost cele legate de mindset și de drumul spre a deveni sportivi care au intrat în istorie. Cred că dacă aș reveni la psihologie la un moment dat asta ar fi o ramură a ei pe care aș aprofunda-o.

Pe de o parte, Andre Agassi a fost forțat de tatăl lui să facă tenis. Astfel, deși s-a dovedit a fi foarte bun la acest sport, relația lui Agassi cu tenisul a fost una dominată de emoții negative în cea mai mare parte. El spune că urăște tenisul, dar mă gândesc că dacă ar fi avut parte de un adult mai înțelegător care să știe să comunice cu el și să se comporte într-un mod neabuziv, probabil sentimentele lui ar fi fost altele.

Din fericire, în cariera profesionistă tatăl lui nu a mai putut avea input ca antrenor și ulterior Agassi a și avut norocul să își creeze un grup de oameni susținători și dedicați care l-au ajutat pe tot parcursul carierei lui active în tenis.

Agassi a fost un jucător foarte dependent de emoții în sensul că atunci când avea parte de probleme în afara terenului jocul lui suferea din această cauză. Prin urmare, cariera lui a fost ca un soi de roller coaster: a avut perioade în care era în vârful jocului pentru ca mai apoi să decadă și să trebuiască să revină.

“I tell myself, You can win this thing with one swing. One swing. You’ve never been this close. You may never be again.

And that’s the problem. What if I get this close and don’t win? The ridicule. The condemnation.”

Tenis a jucat până la 35 de ani, lipsindu-i motivația intrinsecă să-l facă să treacă poate mai ușor peste obstacole, dar de la un punct încolo, îndepărtat emoțional de presiunea pe care a pus-o tatăl lui inițial pe el, a reușit să își găsească motivația pentru a juca împins de nevoia de a-i ajuta pe alții.

Cartea e scrisă ca un jurnal și ai parte de diverse descrieri ale stărilor lui emoționale, ale gândurilor care îi treceau prin minte mai ales pe teren în timpul unor meciuri foarte importante. Te ajută mult să înțelegi prin ce trec jucătorii în acest sport care poate fi brutal uneori tocmai prin faptul că e un sport atât de singuratic. În timpul meciurilor nu poți comunica cu nimeni, ești singur pe partea ta de teren cu gândurile și emoțiile tale cărora ești nevoit să le faci față cât mai bine pentru a-ți asigura un rezultat favorabil. Pentru că indiferent cât de bine ești pregătit, dacă mintea nu-ți este în locul potrivit tot jocul poate cădea și vei pierde. Fiecare meci e un exercițiu în a te adapta unei situații mai mult sau mai puțin favorabile pentru care trebuie să iei decizii pe moment, uneori chiar din instinct, trebuind să ai încredere în mintea și corpul tău.

“Don’t hope he misses. You control what you can control.”

“Freed from the thoughts of winning, I instantly play better. I stop thinking, start feeling. My shots became a half-second quicker, my decisions become the product of instinct rather than logic.”

Apropo de cât de brutal e tenisul, am prins la tv momentul de premiere al unei finale de Grand Slam dintre Nadal și Federer, când Federer a pierdut și efectiv nu putea vorbi pentru că plângea. Închipuie-ți să trebuiască să te menții cât de cât coerent în fața unei mulțimi, a presei, când pierderea unui meci doare atât de tare încât să nu poți vorbi. Apoi să trebuiască să mai ții o conferință de presă cu întrebări diverse. Crunt.

Pe de altă parte, în ceea ce-l privește pe Michael Jordan e din nou o situație fascinantă pentru mine. Tot din cauza subiectului mindset, pentru că am fost uimită de determinarea lui, de încrederea pe care o avea în capacitatea lui de a câștiga meciuri împreună cu echipa. Ce au făcut Chicago Bulls în anii 90 va fi dificil de repetat.

Sigur, există controverse legate de Jordan, discuții despre cum era bully și punea o presiune enormă pe colegii lui de echipă la antrenamente pentru a da totul. Dar determinarea lui, încrederea în sine și dedicarea 100% sportului cred că sunt inspiraționale pentru oricine mai ales când îl auzi chiar pe el vorbind despre asta, e greu să nu te lași impresionat. Merită urmărit documentarul și doar ca să-l vezi pe Jordan vorbind despre stilul lui de muncă și cum îl descriu alții care l-au cunoscut atunci când era în activitate. Apoi îți iei tu ce consideri folositor din toată povestea.

Cineva în documentar a spus următoarele:

”Most people struggle to be present. Most people leave in fear because we project the past into the future.

The big downfall of a lot of players who are otherwise gifted is thinking about failure. Michael didn’t allow what he couldn’t control to get inside his head. He would say “why would I think about missing a shot I haven’t taken yet?” (Mark Vancil)

E o temă de gândire și o lecție importantă legată de ”controlează ce poți tu să controlezi și concentrează-te doar pe asta”. Bineînțeles că e și foarte greu de pus în practică acest tip de concentrare și control al emoțiile pentru că dacă era ușor am fi făcut-o poate mai mulți și mindfulness-ul și-ar fi luat avânt comercial mai demult.

Pe lângă aceste lecții despre dedicare, determinare și mindset cred că poveștile ambilor sportivi sunt și despre a învăța să ai răbdare, să ai încredere în proces, cum poate ați mai auzit dacă urmăriți vreun sport. E o indicație contra a ceea ce ne-am dori și mai propovăduiesc unii, succesul rapid.

Urmărind evoluția acestor doi sportivi e clar că trebuie să înveți să ai răbdare, să aduci o contribuție scopului tău în mod constant pentru că e vorba despre un proces lung în care probabil nu o să ai rezultatele dorite rapid, mai ales dacă vrei să devii cu adevărat bun.

Mi se pare că atât documentarul cu Michael Jordan cât și autobiografia lui Andre Agassi pot înlocui lejer multe cărți motivaționale despre performanță și succes. Puterea exemplului depășește impactul teoriei pe care ai putea-o citi într-un articol sau o carte, mai ales dacă admiri acea persoană, rezonezi și empatizezi cu ea.

Dacă vrei să scriu și pentru tine sau să colaborăm, scrie-mi la: olga.petcu@outlook.com