Părinți de Diana Bădica

După cum ziceam în acest articol publicat pe blogul Irinei, primăvara asta mi-am propus să încep să adaug pe lista de ”cărți citite” mai multe titluri scrise de autoare contemporane pentru că nu sunt deloc în temă cu ce se întâmplă în acest segment și sunt interesată de cine și ce se scrie la noi în țară.

Prima carte pe care am pus mâna este ”Părinți” scrisă de Diana Bădica. Țin minte că acum ceva timp am ascultat un interviu cu ea în podcastul Zest, al Sabinei Varga, despre scris. Mi-a readus în atenție numele ei un articol publicat recent pe dor.ro și am zis gata, acum e momentul să cumpăr cartea.

”Părinți” se prezintă ca un roman, împărțit într-o colecție de povestiri care acoperă în cea mai mare parte copilăria Ioanei Negrilă. Abia spre final avem câteva pagini despre Ioana ca adult. Dacă ascultați interviul de care am pomenit mai sus, veți vedea că romanul se bazează într-o anumită proporție pe fapte reale. Catalizatorul acestuia este chiar povestirea din finalul cărții numită ”Florinel”, despre pierderea fratelui mai mic în copilărie, acesta fiind textul care a dat naștere apoi restului capitolelor din carte. De fapt, influența acestui eveniment e simțită pe tot parcursul cărții și se reflectă cel mai mult în relația Ioanei cu părinții ei, din multe povestiri reieșind cum fiecare a făcut față în felul propriu acestei drame.

Părțile care sunt în directă legătură cu consecințele acestei drame trăite de familia Negrilă mi se par punctul forte al romanului, perspectivele fiind variate pentru că pe de o parte avem dialogurile Ioanei cu părinții ei, iar pe de altă parte avem perspectiva și reacțiile Ioanei ca mic copil la acest eveniment și consecințele lui, dar și perspectiva ei de adult.

Deși romanul e încărcat de dramă și durere din punctul acesta de vedere, autoarea compensează efectele acestei drame cu un umor bine dozat și, cred, necesar, dar și cu multiple descrieri ale vieții postcomuniste din orășelul în care naratoarea cărții crește. În interviul din podcast, Diana Bădica afirma că e foarte interesată de tema societăților de după 90 și acest lucru e evident odată ce începi să parcurgi romanul.

Dacă ai crescut și tu în anii 90 probabil o să recunoști comportamente, discuții, poate chiar și jocuri ale copilăriei din ceea ce vei citi în carte. Discursul adulților și felul în care se raportează la viață mi se pare cunoscut și recunosc bucăți chiar și din amintirile și discuțiile părinților mei legate de perioada comunistă și imediat de după 90, deci partea asta mi se pare că a surprins-o tare bine.

Recunosc că aceste bucăți, deși interesante pe alocuri de citit, pentru că am recunoscut diverse aspecte, mi s-au părut la un moment dat plictisitoare. Au fost cam multe astfel de adaugări în roman pentru gustul meu. Asta nu înseamnă că e greu de citit, doar că la un moment dat banalitatea vieții de zi cu zi reflectată în comportamente și discuții a devenit plictisitoare pentru mine de la un punct încolo. Dar înțeleg de ce și-au găsit locul în roman.

”Astăzi știu că, deși au mai rămas lucruri de rezolvat, am ieșit din luptă. Florinel nu a coborât încă din spatele meu, dar m-am dat un pas înapoi, ca să-i văd umbra mai bine. Poate tocmai faptul că strada pe care am copilărit se numea Mărăști arată cât am putut noi duce. Nimic grandios nu s-a întâmplat în acea bătălie, nu e totuna cu cea de la Podul Călugăreni, dar au existat răniți și la noi. Nu e nevoie să lupți în războaie mondiale pentru ca rănile să rămână.”

Nu știu cum a reușit autoarea să scrie despre această dramă și să o publice fără să se gândească și să se răzgândească de o mie de ori înainte. Eu când mă gândesc la momente din-acestea de cotitură din viața mea nu-mi imaginez cum aș putea scrie despre ele la modul acesta onest și cu așa display de vulnerabilitate cum o face ea chiar și în formatul unui roman. Am mai menționat deja prin alte articole că apreciez tare mult oamenii care pot face asta fie că reprezintă o formă de terapie pentru ei, fie pentru că vor să îi ajute pe alții mai departe într-un fel sau altul. Să scrii despre evenimente personale dramatice și să o faci și în mod coerent mi se pare admirabil.

Am apreciat și faptul că scrisul e foarte cursiv, că se citește ușor, că nu e o lectură pretențioasă și, după cum menționam și mai sus, chiar am râs pe alocuri pentru că umorul pică la fix. Am mai apreciat și faptul că, transformând într-o poveste de roman întâmplări marcante din viața reală, nu a înfrumusețat drama centrală a poveștii și a păstrat pe parcurs un demers realist al acelor întâmplărilor.

”Vorbesc rar despre copilaria mea. Oamenii au nevoie de finalul în care demonul e ucis, iar eu nu am ucis pe nimeni. Am mers ani în șir la terapie, am citit despre moarte, despre trauma pierderii, am ajuns în India, unde am văzut trupuri plutind pe Gange, trupuri arse la mal. Un corp arde complet în două ore. Dacă durerea s-ar mistui la fel de repede! Până când doare este singurul lucru pe care vreau să-l știu.”    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.