Eu recunosc că aveam o reținere față de literatura română în general nu numai față de cea contemporană. Dar recent am găsit cartea care m-a tratat. Mi-a trezit curiozitatea și entuziasmul de a mai descoperi cărți faine și scriitori pe care să-i recomand mai departe.

Printr-o recomandare (a lui Marius de la Încă ceva) am ajuns și eu la Omulețul din perete de Marian Coman și am ”devorat-o” destul de rapid. Dacă îți place literatura fantasy cu ceva elemente horror, go for it. E foarte posibil să te surprindă și pe tine foarte plăcut.

Pe lângă Omulețul din perete poți să mai citești și Haiganu- Fluviul Soaptelor (vol 1) și Haiganu – Furia oarba (vol 2). În prezent, Marian Coman se ocupă de imprintul Armada, al editurii Nemira, dedicat literaturii science-fiction, fantasy și thriller. Poți da un ochi și acolo dacă ești un fan al genului.

Dacă, în schimb, vrei să te familiarizezi cu genul și nu știi cu ce să începi, pe lângă cartea lui Marian Coman, îți recomand și cartea lui Ted Chiang, Povestea vieții tale, o colecție de povestiri scurte. Cea care dă titlul cărții a fost ecranizată în minunatul film Arrival.

1. De ce scrii? Ce te motivează?

Când eram mic și în perioada adolescenței, desenam. Am avut câteva expoziții, am luat niște premii, iar primele lucruri pe care le-am publicat au fost câteva desene. Nu am făcut însă un liceu de arte și, prin clasa a X-a, am realizat că desenul meu nu evoluează și că nu mai sunt în stare să-mi scot din cap, cu ajutorul lui, lumile, personajele, ideile, obsesiile, poveștile. Așa că m-am apucat de scris. Am publicat prima povestire când aveam 17 ani și tot atunci am câștigat primii bani din scris. Am știut brusc ce vreau să fac toată viața. Să scriu și să trăiesc din asta. Acum, cel mai mult mă motivează deadline-urile. Ba chiar, am devenit dependent de ele.

2. Care e cel mai bun sfat legat de scris pe care l-ai primit?

Să nu aștepți inspirația sau momentul de geniu. Fiindcă scrisul este în primul rând muncă. Iar la muncă nu te duci doar atunci când te simți inspirat sau lovit de geniu.

3. Care e cel mai greu aspect legat de scris? Dar cel mai frumos?

Conștient sau inconștient, cei mai mulți dintre noi scriem, printre altele, fiindcă ne dorim să fim admirați. Contactul cu cititorii, întâlnirile de la lansări, mesajele primite pe Facebook, pe email ori pe Goodreads, recenziile, comentariile și interviurile, siguranța sau amăgirea unui lucru bine făcut fac parte din satisfacțiile de care cred că se bucură sau la care tânjește aproape orice scriitor. Iar eu nu fac excepție. Cel mai greu lucru pentru mine este scrisul în sine. Sunt unul dintre cei care scriu foarte greu. Scriu și rescriu fiecare cuvânt până mi se pare că fraza sună așa cum trebuie. Mă străduiesc să acordez cuvintele fiindcă eu cred că, atunci când vorbim despre literatură, nu vorbim doar despre poveste, despre conflict și personaje, ci, în primul rând, despre felul în care se aud cuvintele. Despre muzica lor. Or, să le găsești muzica, ăsta mi se pare cel mai greu lucru.

4. Unde îți găsești inspirația pentru ceea ce scrii?

Îți spuneam că nu-mi aștept inspirația, ci mă duc eu după ea. Pot să scriu doar dacă sunt ușor deprimat. Și m-am obișnuit să-mi provoc singur stările întunecate. Știu să pășesc până la marginea depresiei folosindu-mă de muzică, de amintiri, de regrete și remușcări, de prietenii pe care nu-i mai am fiindcă au murit ori pentru că i-am pierdut, am învățat să-mi rafinez nostalgiile ca să-mi împing psihicul în zona în care mă simt cel mai creativ. Uneori, e adevărat, devine mai complicat să ies de acolo. Despre teama asta, de a-ți pierde mințile scobind în tine după literatură, am scris în textul care închide Omulețul din perete, volumul meu publicat anul trecut la Nemira.

5. Ce face un scriitor să fie bun?

Autenticitatea, bănuiesc. Care vine, cred, din onestitate și din empatie. Ești un scriitor bun dacă cititorul uită că citește. Dacă poți să-l deconectezi de la realitate și să-l faci să imerseze în realitatea cuvintelor tale, să creadă în povestea și în personajele tale oricât de incredibile, de fantastice ori de înspăimântătoare ar fi. Dacă poți să intri și să te cuibărești în mintea lui forțându-i imaginația să reconstruiască ceea ce tu ai scris. Sunt de părere că cititorii sunt creatori în aceeași măsură cu scriitorii. Că o carte începe să existe abia atunci când este citită. Fiindcă mintea cititorului este cea care dă viață lumii de cuvinte.

6. Care e scriitorul sau care sunt scriitorii tăi preferați (am folosit termenul ”scriitor” la modul general; poate fi un jurnalist, scriitor de ficțiune, non-ficțiune, scenarist, oricine îți place cum scrie) și de ce? În ce fel ți-a/ți-au influențat felul în care scrii?

În copilărie am început cu Jules Verne (Insula misterioasă). Am continuat cu benzi desenate din Pif și Rahan, dar și cu Mark Twain (Un yankeu la curtea regelui Arthur), cu Charles Dikens (Marile speranțe), apoi, în perioada adolescenței, cu Frank Herbert (Dune), George R.R. Martin (Regii nisipurilor) și Stephen King (Shining), cu Ernesto Sabato (Tunelul), Pascal Brukner (Luni de fiere), Nabokov (Lolita) și Eliade (Maitreyi), în facultate i-am descoperit pe Tolkien (Lord of the Rings), Bradbury (Fahrenheit 451), George Orwell (1984), dar și pe Hesse (Lupul de stepă), Marquez (Un veac de singurătate) și Edgar Allan Poe (Masca morții roșii). Mai târziu am învățat să-i iubesc pe Cervantes (Don Quijote de La Mancha) și pe Dostoievski (Crimă și pedeapsă). Toți acești scriitori și mulți mulți alții, dintre care nu lipsesc scriitori români contemporani (Mircea Cărtărescu, Dora Pavel, Michael Haulică – ca să dau doar trei nume), m-au influențat și continuă să mă influențeze. Am învățat de la ei că suntem făcuți din povești, că suntem construiți din amintiri și din cărțile pe care le citim, că o carte scrisă vine în continuarea tuturor cărților care s-au scris și pe care le-am citit, că fiecare volum publicat poate fi încă un rând într-o mare carte a lumii, dar că, la fel ca toate lucrurile din univers, și aceasta este sortită pieirii. Fiindcă, în fond, așa cum se știe de multă vreme, totul e deșertăciune.