Când o să fiu întrebată peste câțiva ani ce titluri mi-au influențat cariera de succes în scris acesta o să fie unul dintre ele. Acum serios, la cartea asta sigur o să revin pentru că în momentul acesta mi se pare că am ce învăța de la Emilie Pine în ceea ce privește scriitura.

Stilul lui Emilie Pine pare effortless, cartea se citește ușor. Aici mă refer la ritm, pentru că în ceea ce privește răspunsul emoțional s-ar putea să te facă să scapi câteva lacrimi. În plus, e și greu de lăsat din mână. Când zic că pare că a scris effortless evident nu iau în considerare consumul ei emoțional pentru că poți doar să-ți imaginezi de ce a fost nevoie ca să scrie despre ce a scris, toate eseurile fiind personale și intime, cu multă vulnerabilitate pusă pe tavă.

Dacă îți place să citești articole de tip confesiune, ei bine ce scrie Emilie Pine e next level așa că s-ar putea să-ți placă foarte mult. Pe de o parte, mă gândesc cu compasiune și empatie la autoare și cât de greu trebuie să fi fost din punct de vedere emoțional să scrie aceste eseuri dar, pe de altă parte, îi sunt recunoscătoare că nu a rămas tăcută în legătură cu subiectele pe care le-a abordat în carte. Astfel de experiențe împărtățite ne fac să ne simțim mai puțin singuri când tindem să credem că numai nouă ni se poate întâmpla un anume lucru.

“These pages cover a period of about eight years. They contain many events and emotions that I have never told to anyone before, or even admitted to myself. The experience of writing them out has been very painful. That I cannot, or have not, avoided this pain by choosing not to write the story is due to one simple reason: the urge to write this feels not only dangerous and fearful and shameful, but necessary. I write this now to reclaim those parts of me that for so long I so thoroughly denied. I write it to unlock the code of silence that I kept for so many years. I write it so that I can, at last, feel present in my own life. I write it because it is the most powerful thing I can think of to do.”

Pe parcursul a șase eseuri autobiografice abordează subiecte precum: alcoolism, infertilitate,  sănătate mintală, feminism. Face acest lucru într-un mod asumat și e conștientă de faptul că acest tip de confesiuni și împărtășirea în acest mod a unor experințe personale legate de subiecte tabu e un lucru important de făcut pentru alte persoane care poate trec prin aceleași experiențe și cred că sunt singure sau că trebuie să se descurce singure. În plus e și o modalitate prin care se ajută și pe sine să facă, parțial, coping cu acele experințe.

“I am trying. And I am afraid. I am afraid to write about side-stepping and feelings and overwork and depression and breakdown because I am still convinced that admitting vulnerability makes me weak, not strong. I am afraid of confirming that I am young and cute and powerless. I am afraid of admitting to all the hard stuff, all the bad stuff, all the unlikeable stuff. I am afraid of exposing myself. I am afraid of being pitied. Of being resented. Of being shouted at. I am afraid of being the disruptive woman. And of not being disruptive enough.

I am afraid. But I am doing it anyway.”

Îmi place că e un soi de manifest despre cum și de ce e important să faci ce ți-e frică să faci și e important nu doar pentru tine ci și pentru cei care îți sunt martori fie de aproape, fie ca cititori în acest caz. Mai îmi place că la final nu pretinde că toate lucrurile ar fi rezolvate și viața e roz și acum că a împărtășit public aceste experiențe se simte excelent. În schimb, recunoaște că încă se luptă cu sentimente negative, sentiment de nesiguranță și de frică dar în ciuda tuturor acestor sentimente care ar trebui să o determine să facă un pas în spate și să își mențină tăcerea ea totuși nu o face pentru că simte că e mai important și mai de ajutor să facă fix opusul. Mai ales pentru că scrie despre anumite subiecte care sunt încă tabu sau referitor la care are o abordare care ar putea să surprindă sau să determine reacții de dezaprobare.

Am ascultat recent un interviu foarte fain, cum sunt toate, de altfel, cu Brene Brown unde era întrebată de ce crede că o admiră lumea și a spus că ea crede că deoarece oferă oamenilor un limbaj, un mod de a se exprima în legătură cu experiențe pe care toți le avem  (“I am giving people language for experiences we all have.”). Cred că asta face și Emilie Pine tare bine în ”Notes to self” prin abordarea ei no-nonsense referitor la multe probleme pe care mai ales multe dintre femei le întâlnesc și nu au curajul necesar să vorbească despre ele, public sau în privat, sau să vorbească la modul asumat fără gânduri despre ce ar putea zice lumea.

Dacă vrei să scriu pentru tine sau să colaborăm, scrie-mi la: olga.petcu@outlook.com