Modern Love. Serial și eseuri.

Modern Love e o secțiune din The New York Times care publică în fiecare săptămână eseuri personale despre iubire în diversele ei forme și manifestări împreună cu emoțiile asociate cu care se însoțește.

Nu-mi aduc aminte să fi citit vreun articol din Modern Love înainte să văd sezonul unu din această serie de pe Amazon (va fi și sezon doi, yey!) dar acum musai să mă abonez la un newsletter care să-mi aducă fiecare articol nou direct pe email.

Am văzut toate cele 8 episoade destul de repede, odată ce te-ai apucat de ele e greu să te oprești. Preferatele mele sunt chiar primele 3 episoade, marele highlight fiind episodul 3, cel cu Anne Hathaway în rol principal.

Primul episod bazat pe articolul ”When the doorman is your main man” e o poveste înduioșătoare (toate sunt de fapt) despre relația apropiată de tip tată-fiică dintre portarul unei clădiri (pretty fancy if you ask me) din New York și una dintre locatarele acelui bloc, o tânără care își câștiga banii din review-uri la cărți (dream job right there). În mod amuzant, Guzmin (jucat de Laurențiu Possa) e și cel care îi oferă feedback lui Maggie (jucată de Cristin Millioti) în legătură cu pretendenții ei, dovedindu-se că putea ghici corect dacă Maggie avea să rămână într-o relație cu un anume bărbat sau nu.

Întâmplarea face că Maggie rămâne însărcinată și tot Guzmin e cel care e acolo pentru a-i oferi sprijin și consolare. Guzmin îi oferă suport fără să o judece și o ajută să ia decizia potrivită pentru ea. Momentul în care Maggie vine de la spital cu fetița și Guzmin o întâmpină la ușa clădirii (oh my heart!) e atât de drăguț. Pregătește-ți șervețelele!

Ulterior el e cel care o și ajută cu copilul la nevoie până la un moment dat când ea se mută din oraș. Când revine după câțiva ani cu fetița și cu partenerul ei, Guzmin îi și spune care era secretul lui și cum anume își dădea seama dacă bărbatul în cauză era here to stay or not. Te las să descoperi singur/ă.

Episodul doi, bazat pe articolul ”When Cupid is a prying journalist”, e cel care îi are ca protagoniști pe Dev Patel (de ce nu îl vedem mai des în filme și seriale? He’s sooo nice!) în rolul lui Joshua și pe Catherine Keener în rolul lui Julie și e genul de poveste și întâmplare care mi se pare că aduce o doză de magie într-o viață care poate fi uneori prea monotonă.

Joshua e creatorul unei aplicații de online dating și se întâlnește cu Julie pentru un interviu, însă o întrebare pe care Julie o pune la final, când e gata interviul, e ceea ce declanșează de fapt povestea episodului și un șir de întâmplări care le vor influența amândurora viețile. Doi străini care mai mult sau mai puțin din întâmplare ajung să creeze o conexiune între ei și să aibă un impact mare unul în viața altuia din cauză că au împărtășit niște povești personale e ceva minunat de văzut și de experimentat.

Însă de departe episodul care m-a emoționat cel mai tare e episodul trei bazat pe articolul ”Take me as I am, whoever I am”, cu Anne Hathaway în rolul lui Lexi, o femeie cu tulburare bipolară care încearcă să navigheze prin viață cu această afecțiune. Povestește că a reușit să o mascheze cu suficient succes absolvind și facultatea și ajungând un avocat de succes chiar dacă în final nu reușea să țină pentru prea mult timp un job din cauza felului în care tulburarea bipolară îi afecta starea având zile în care efectiv nu se putea mișca din pat. Până și drumul spre găsirea unui tratament potrivit, care să o echilibreze în așa fel încât să nu mai aibă stări radical diferite care să o împiedice să ducă o viață normală, a fost o provocare de lungă durată.

Mi-a plăcut foarte mult episodul nu doar datorită faptului că are niște momente de musical cu referire la La la land, chiar menționând La la land, ci și datorită felului în care prezintă povestea lui Lexi care pe parcursul episodului am resimțit-o puternic pentru că Anne Hathaway mi se pare că joacă excelent și te face să o înțelegi suficient de bine pe Lexi și să îți pese de ea, dar te și face să te gândești tu ca prieten/ă a ei cum ai reacționa la felul în care Lexi se comportă.

Poveștile bittersweet care vin la pachet și cu niște lacrimi se pare că sunt cheia succesului la mine, eu fiind mai apropiată de acest tip de manifestare în film și muzică decât de cel foarte pozitiv. Tot glumesc că majoritatea melodiilor mele preferate sunt „de plâns”. Se pare că și la filme și seriale e aceeași situație.

Ultima scena e cea care te rupe în bucăți, dar te și pune la loc și mi se pare că e și highlightul episodului: scena în care Lexi în sfârșit se deschide în fața unei prietene de la muncă și îi spune că suferă de tulburare bipolară, iar prietena ei nu ocolește deloc subiectul, ba chiar vrea să știe mai mult despre starea ei și îi oferă sprijin.

Momentul în care Lexi se destăinuie are o importanță foarte mare pentru că e și momentul în care ea se descarcă și e vizibil ușurată de faptul că nu mai trebuie să ducă de una singură povara acestei afecțiuni. E un mesaj important și foarte emoționant aici despre cum un singur om care îți oferă încredere și suport poate face o diferență imensă în felul în care te simți când duci o povară emoțională despre care ți-e greu să vorbești din diverse motive.

Cred că episodul acesta al treilea ți-l recomand cel mai tare să-l urmărești pentru că e o lecție de empatie și poate aprinde niște „beculețe” mentale care te pot face mai atent la situația oamenilor din jur care poate trec prin ceva ce nici nu-ți poți imagina și au și ei nevoie de acel singur om căruia să i se destăinuie și care să-i ajute să se simtă văzuți.

Povestea lui Lexi ne arată cum drumul sănătății mintale poate avea multe suișuri și coborâșuri, unii dintre noi fiind mai tare afectați în acest sens decât alții, și cât de important e sprijinul din partea unui prieten cel puțin, dacă nu există din partea familiei, pentru a face ca parcursul să fie ceva mai ușor.

În incheiere am să las ce a zis autoarea articolului, Terri Cheney, ca răspuns la episodul despre ea:

”When you think of the illness in terms of a familiar face, it’s less frightening and easier to undertand. That’s why having someone as famous as Anne portray a woman with bipolar disorder is so terrific: it’s an antidote to shame.”