Cred că mulți dintre cei care deja îl știm pe Mircea Meșter îl știm datorită cronicilor amuzante pe care le scrie. Dacă urmărești tenis sau măcar meciurile Simonei e musai să citești ce scrie Mircea. Mai ales dacă ești dezamăgit de un rezultat negativ al Simonei, umorul sigur te va face să treci mai ușor peste moment.

Țin minte că l-am auzit într-un interviu spunând un lucru la care nu m-am gândit absolut deloc până atunci și m-a făcut să îi apreciez și mai mult munca. Povestea cum, de exemplu, trebuie să scrie zile la rând despre meciurile unui anume jucător și ce provocare e să îi descrii stilul de joc și loviturile în mod repetat. Trebuie să găsești moduri noi de a face asta de fiecare dată pentru că altfel ai scrie tot același lucru.

E nevoie de multă creativitate și imaginație pentru a scrie mereu diferit despre același lucru, asta în cazul în care nu se întâmplă ceva ieșit din comun în meci care să preia atenția în acea cronică.

Luăm for granted aceste cronici zi după zi cum e în cazul celor două săptămâni de Grand Slam, evenimente pe care Mircea împreună cu alți cronicari cu care face echipă le acoperă integral de ceva timp. Pot doar să-mi închipui cât de dificil e să ții ritmul cu meciurile mai ales când se joacă pe alte fusuri orare (inevitabil ai de sacrificat ore de somn) și, în plus, să mai și fii creativ și amuzant în ceea ce scrii.

Având în vedere munca grozavă pe care o face scriind la el pe site, am fost tare curioasă de aspecte legate de procesul lui de scris așa că mai jos mi-a răspuns și el la cele 6 întrebări despre scris. Enjoy!

1. De ce scrii? Ce te motivează?

Aici am mai multe răspunsuri, pentru că aproape fiecare text pe care-l scriu are altă motivație, alt context, altă logică de a exista și în final alt public. Dar dacă începem cu momentul în care m-am prins că asta vreau să fac când voi fi mare, probabil că răspunsul simplu la întrebarea asta este „pentru că asta știu să fac”. De unde concluzionezi și că nu prea știu să fac altceva, în ciuda numelui destul de ofertant pe care-l am. De fapt, de multe ori râd cu prietenii din breaslă despre faptul că noi nu facem decât să scriem despre oameni care știu să facă lucruri.

Punctual, mă motivează nu neapărat întâmplări, întâlniri și povești pe de-a întregul, cât mai ales momente. Poate merg cu o mașină și observ că lumina de apus acoperă interesant șoseaua și atunci am deja „scrise” în minte rândurile cu care va începe testul. Sau poate că la asta contribuie decisiv muzica încovoiată perfect de un sistem audio fabulos într-un moment în care ești una cu mașina. Poate văd un meci de tenis în care un jucător inventează o lovitură excepțională și încep să scriu pentru că mi-e inundat creierul de cuvinte pe care simt că trebuie să le agăț unele de altele.

În cazul meu, scrisul e mai degrabă o reacție la stimuli.

2. Care e cel mai bun sfat legat de scris pe care l-ai primit?

Nu e neapărat un sfat, ci o lecție pe care o înveți odată cu trecerea timpului. Și nu e neapărat legat de scris, ci mai degrabă fără legătură cu vreun domeniu anume.

Când cei din jur îți spun că ce-ai scris e greșit, au aproape întotdeauna dreptate. Când îți spun exact ce e greșit și cum trebuie schimbat, greșesc aproape întotdeauna.

3. Care e cel mai greu aspect legat de scris? Dar cel mai frumos?

Primele 10 cuvinte ale unui text sunt cel mai greu lucru din lume. Asta dacă nu ai avut cumva declicul pe care l-am descris la prima întrebare, caz în care textul curge extrem de ușor.

Al doilea cel mai greu lucru din lume e să treci prin text și să conștientizezi că, indiferent cât de bun ți s-ar părea, e mereu loc de mult mai bine.

Al treilea cel mai greu lucru din lume e să-ți citești textele vechi, care acum ți se vor părea niște încercări nereușite de construcție lexicală îndoielnică. Probabil că treaba asta e valabilă toată viața.

Pe de altă parte, cel mai frumos lucru din lume e să simt că un text este îmbrățișat de publicul căruia îi este adresat. Nu există fericire profesională mai mare decât cea pe care ți-o oferă un text pe care ceilalți îl consideră reușit.

4. Unde îți găsești inspirația pentru ceea ce scrii?

Cred că am răspuns deja parțial aici la întrebarea 1. În principiu, nu găsesc inspirația. Pentru că nu o caut. Inspirația e culoare, e miros, e lumină, e textură, e moment, e sunet. Și tot ce rezultă din mișcarea haotică a elementelor ăstora în jurul nostru poate fi sursă de inspirație. Fără excepție, inspirația apare fără să o chem. Singura diferență e că uneori pot să anticipez că un context sau altul va avea potențialul de a genera un text bun, alteori sunt lovit de plăcerea inspirației pe nevăzute, brusc.

5. Ce face un scriitor să fie bun?

Originalitatea și modul în care reușește să evolueze fără să-și piardă stilul. Dar peste toate astea cred că există un element pe care cei din afară îl uită aproape de fiecare dată: munca. Munca privită din toate direcțiile: poți să te distrezi scriind, dar trebuie să muncești masiv ca să ajungi acolo.

6. Care e scriitorul sau care sunt scriitorii tăi preferați (am folosit termenul „scriitor” la modul general; poate fi un jurnalist, scriitor de ficțiune, non-ficțiune, scenarist, oricine îți place cum scrie) și de ce? În ce fel ți-a/ți-au influențat felul în care scrii?

Nu-s adeptul unui om, ci al unui text. Îmi plac lucrări punctuale. Dacă vrei, îmi plac anumite piese, nu neapărat întreg albumul. Deși, dacă îmi place o piesă, există șanse reale ca albumul să fie cel puțin digerabil, dacă nu chiar strălucit în totalitatea sa.

De exemplu, nu am găsit o carte mai complexă, mai structurată și mai polivalentă decât De veghe-n lanul de secară a lui Salinger. Mi s-a părut și mi se pare în continuare că fac gimnastică în timp ce citesc rândurile alea. E o cascadă de emoții și senzații prin care treci citind-o.

Dacă ar fi să aleg, totuși, un nume, l-aș alege pe Samuel Beckett. Umor negru și tragicomedie în cele mai pure forme ale acestor genuri, indiferent de forma în care au fost acestea prezentate. Am iubit mereu autorii care construiesc o lume colorată dintr-un absurd cenușiu.