Oameni Normali de Sally Rooney

Traducere apărută la editura Curtea Veche

Citind cartea lui Sally Rooney cred că cel mai tare m-a lovit faptul că oricât aș încerca eu să citesc diverși autori tocmai în idea de diversitate, sunt nu departe, ci foarte departe de ideea asta. Când vorbesc de diversitate mă refer la povești dar și la structura cărții.

Când citești câteva titluri care urmează cam aceeași structură și, dacă ai ghinion, nici poveștile nu variază foarte mult, deja începi să vezi un pattern și în timp o să te plictisești pentru că deși mersul acțiunii te mai poate surprinde cu vreo răsturnare de situație, lucrurile decurg cam la fel în principiu. Dar le citești totuși pentru că te atrage setting-ul poveștii sau îți place un anume personaj.

Eu cel puțin de o vreme am început să caut altceva, cărți care să devieze măcar puțin de la traseul pe care l-am întâlnit până acum, chiar dacă nu-mi iese tot timpul pentru că, datorită sau mai degrabă din cauza algoritmilor care îți vor sugera tot timpul lucruri similare cu ceea ce ai încercat deja, ajungi și citești cam tot același lucru până la urmă. Ar trebui să se facă și un algoritm care să nu-ți mai cânte în strună și să-ți sugereze și lucruri opuse, pentru că poate vrei să îți lărgești perspectiva. Ceea ce e foarte bine pentru creier.

La început mi-a luat ceva timp să mă acomodez cu stilul lui Sally Rooney pentru că e o punere în scenă diferită a unei relații dintre doi tineri, Marianne și Connell. Descrierea de pe coperta patru m-a dus cu gândul într-o anumită direcție și mă așteptam la ceva de genul Young Adult poate ceva similar cu John Green. Înțeleg că din motive de marketing și de a face cartea să se vândă mai ușor, descrierile trebuie să fie într-un anume fel care să facă apel la ceva ce deja cunoști, mai ales dacă nu ești familiar cu autorul/autoarea cărții pe care ai pus mâna din curiozitate sau din recomandările altora cum am făcut și eu. Descrierile tind să fie cumva clișeice și asta mi-a creat așteptări greșite.

Sally Rooney are un stil analitic de a scrie și pe alocuri poate fi ușor sec. Nu zic că povestea e seacă, ba dimpotrivă, pentru mine a devenit foarte catchy de pe la a doua treime și cu greu am lăsat-o din mână.

Odată ce m-am obișnuit cu scriitura a trebuit să mă adaptez la felul în care povestea are sărituri în timp, uneori chiar și de câteva luni. Când vedeam începutul de capitol cu perioada de timp mă lua un pic de disperare de genul „Ce? Nu cred. Dar între timp ce s-a întâmplat?”. Mă gândeam că doar derulează prin viața celor doi, prezentând momente cu mai mare importanță fără a stabili neapărat o cursivitate a poveștii, cum altfel ai putea fi obișnuit din alte cărți. Încă nu m-am lămurit de ce a folosit abordarea asta. But no worries, te pune la punct cu ce s-a întâmplat între timp ca să nu simți că ai ratat mare lucru, prin flashback-uri ale unuia dintre personaje.

Mi se pare foarte interesant cum așteptarea ca protagoniștii să rămână împreună la finalul cărții e atât de prezentă când începem o poveste. Și cum suntem oarecum dezamăgiți când asta nu se întâmplă. La la land hit me hard with this. Nu mă așteptam absolut deloc la finalul care a fost ales în film. Dar în loc să fie un final de fairytale au ales un final realist la urma urmei. Într-un fel, nici ”Oameni normali” (engl. ”Normal people”) nu îți satisface această așteptare hranită de prea multe povești romantice care se desfașoară după același tipar.

Atât pe Marianne cât și pe Connell îi descoperim mai mult unul în relație cu celălalt pentru că majoritatea interacțiunilor lor sunt între ei doi și mai puțin în interacțiune cu alte personaje care sunt prezente doar pe alocuri. Sally Rooney spune că “I find myself consistently drawn to writing about intimacy and the way we construct one another” și exact asta a făcut și în Normal People. Se folosește de multitudinea de momente intime dintre Marianne și Connell și fie prin acțiuni, discuții sau gânduri ale personajelor construiește atât relația dintre cei doi cât și pe cei doi. Deși ziceam mai sus că pe alocuri scriitura e oarecum seacă și analitică, fără prea multe “floricele”, asta nu înseamnă că nu îți poate face pielea de găină și că nu transmite emoție sau căldură.

Pe cât e de complicată și complexă relația dintre Marianne și Connell atât datorită circumstanțelor în care cei doi cresc cât și prin prisma relației dintre ei doi, în care evident se reflectă și efectele mediului în care au crescut și a societății, chiar dacă nu te identifici cu unul dintre personaje tot ajungi să empatizezi cu ei.

Multe momente dintre ei, fie că vorbele sunt spuse sau doar gândite, sunt display-uri de vulnerabilitate și tu ești prezent acolo că parcă ți-e și jenă că ai “intrat” peste ei în așa momente. A învăța să navighezi astfel de momente cu diplay-uri de vulnerabilitate face parte din procesul de maturizare, dar e și o etapă importantă în crearea unei relații apropiate pentru că în asemenea momente se creează conexiunea. Cred că Sally Rooney s-a ocupat bine de treaba asta în scris și pe undeva înțeleg de ce are o preocupare pentru astfel de momente pentru că momente acestea sunt cele care spun multe despre personaje prin felul în care le navighează.

Mi se pare foarte important și chiar esențial să citești cât mai variat ca scriitură și povești ca să îți depășești limitele gândirii, dar și ca exercițiu de empatie și poate chiar și de gândire out of the box. Cred că mai ales dacă te pasionează scrisul e important să dai atenție la astfel de aspecte. Mie cel puțin mi se pare important pentru că uneori simt că vreau să exprim ceva și parcă nu-mi găsesc cuvintele sau expresiile care să descrie cel mai bine ce vreau să zic. Este și citatul acela din ”Pădurea Norvegiană” (care mă așteaptă în bibliotecă) a lui Haruki Marukami: “If you only read the books that everyone else is reading, you can only think what everyone else is thinking.”

Cartea o poți găsi în engleză la Cărturești și la Books Express și în română la editura Curtea Veche.