„Universal happiness keeps the wheels steadily turning, truth and beauty can’t.” – Aldous Huxley, Brave New World

Pe tine te urmărește un feeling de jenă când trebuie să recunoști că nu ai citit, mai ales până la o anumită vârstă, anumiți clasici sau titluri de referință?

Că pe mine da. Am crescut cu impresia că nu aș fi o cititoare redutabilă dacă nu am bifat titluri pe care le tot ridică în slăvi generația părinților mei („autorii noștri români înainte de orice”, „ca rușii nu scrie nimeni, vai, profunzimea lor”, „trebuie să citești și sud americanii. Ce povești!”).

Chiar și acum mă incomodează puțin când afirm că nu am citit dintre clasici. But then again, niciodată nu-i prea târziu să te apuci de ei. Dar apoi cum faci cu cărțile bune și foarte bune care se lansează an de an și cu care poate ai vrea să ții pasul mai degrabă, în detrimentul altora? Oh, the struggle.

Pe de altă parte, am și rămas cu impresia că ar fi plictisitori sau prea greoi. Prin urmare, nici nu m-a prea împins motivația să-i citesc. Pe măsură ce trece timpul, mi-e din ce în ce mai clar că fiecare carte are momentul ei când e mai ușor de înțeles și asimilat, un timing care e foarte personal. În același timp, un titlul lăudat de toată lumea ar putea să nu rezoneze cu tine niciodată.

Recent am ajuns la una dintre cărțile „clasice” și anume Brave New World (Minunata Lume Nouă, tradusă la noi la editura Polirom) de Aldous Huxley și a fost o revelație. E una dintre cele mai recomandate și apreciate cărți din categoria distopiilor, iar în Statele Unite face parte din lectură obligatorie la liceu.

Eu am ajuns la distopii abia pe finalul celei de-a doua decadă a vieții mele (vai, ce pretențios sună) și îmi pare rău că nu am ajuns la ele mai devreme dar, din nou, e foarte posibil ca poate să nu le fi asimilat la fel de bine ca acum. Deși, și acum sigur îmi scapă lucruri oricât încerc eu să mă documentez ulterior. Aldous Huxley e unul dintre autorii la care mă bucur că am ajuns acum.

Odată cu The Handmaid’s Tale (Povestea Slujitoarei, tradusă la editura Art) a lui Margaret Atwood (unul dintre oamenii mei preferați) am descoperit cât de mult te poate stimula intelectual o distopie și cât de multe ai de învățat din scenarii de genul “cum ar fi lumea dacă..?”. Dacă te știi empatic/ă ți-ar putea fi mai greu să parcurgi astfel de lecturi pentru că dacă te și imaginezi în poveste s-ar putea să parcurgi paginile cu o oarecare dificultate și disconfort. Asta o afirm eu care mă îngrozesc mai mult decât poate ar fi cazul la fiecare episod din The Handmaid’s Tale, dar cu toate astea persist în a mă uita pentru că mi se pare important să fiu conștientă de anumite probleme și discuții, chiar dacă prezentarea lor e una care provoacă disconfort. Schimbare nu vine din îmbrățișarea confortului. Însă recompensa e pe măsură.  

A doua distopie am ales să fie Minunata Lume Nouă pentru că e și descrisă, pe de altă parte, ca adăpostind printre paginile ei o lumea utopică. Pentru mine nu e deloc utopică, dar cred că depinde ce sistem de referință adopți și mai ales cum te afectează emoțional ca cititor. Știam că e o carte valoroasă dar nu mă așteptam deloc să aibă așa impact asupra mea, în special ultimele trei capitole și dialogurile de acolo. Pe mine discuțiile m-au provocat să mă gândesc la anumite lucruri la care până atunci nu mă gândisem și să fac investigații mai departe. Mi se pare că distopiile sunt musai de citit.

Societatea din Minunata Lume Nouă face orice pentru a menține stabilitatea și a nu oferi ocazii pentru nici un fel de conflict. Fiecare om e programat biologic pentru funcția pe care va urma să o îndeplinească pentru societate prin diverse intervenții chimice și fizice care se fac de la nivelul embrionului. Unii dintre ei sunt intentionat afectați în mod negativ la nivel de intelect aceștia fiind dintre cei care voi face muncile monotone și repetitive.

În plus, copiii sunt conditionați să le placă anume lucruri și să le displacă altele în acord cu ceea ce statul vrea de la ei. Nu mai există literatură, artă sau religie în forma pe care o știm noi. Orice sentimente cu potențial negativ sunt anihilate cu ajutorul unui drog numit soma, substanță care îi face și mai susceptibili la manipulare și sugestii, astfel încât fiecare să rămână în rolul lui prescris de stat, fără să-și pună întrebări “inutile” sau să aibă dubii în legătură cu ceea ce face.

Totuși sunt multumiți și fericiți cu viața pe care o au și pentru că mai ales nevoia de plăcere le e satisfacută prin diverse experiențe senzoriale pe care liderii le consideră potrivite. Nu își doresc nimic în plus pentru că nici nu sunt crescuți să vrea mai mult decât ceea ce le oferă deja sistemul.

Printre ultimele capitole există o dezbatere în care un personaj, un outsider, e un soi de avocat al diavolului punând la îndoială funcționarea statului și vrea să sublinieze cât sunt de importante de fapt arta, literatura, istoria, sentimentele negative, să-ți permiți din când în când să te simțit inconfortabil fără a te amorți cu un drog care să te readucă la o stare de mulțumire sau fericire. E ceva care merită din plin citit.

“In a properly organized society like ours, nobody has any opportunities for being noble or heroic. Conditions have got to be thoroughly unstable before the occasion can arise.

When there are wars, where there are divided allegiances, where there are temptations to be resisted, objects of love to be fought for or defended – there, obviously, nobility and heroism have some sense. But there aren’t any wars nowadays.

The greatest care is taken to prevent you from loving anyone too much. There’s no such thing as a divided allegiance; you’re so conditioned that you can’t help doing what you ought to do. And what you ought to do is on the whole so pleasant, so many of the natural impulses are allowed free play, that there really aren’t any temptations to resist.

And if ever, by some unlucky chance, anything unpleasant should somehow happen, why, there’s always soma to give you a holiday from the facts. And there’s always soma to calm your anger, to reconcile you to your enemies, to make you patient and long-suffering.

In the past you could only accomplish these things by making a great effort and after years of hard moral training. Now, you swallow two or three half-gramme tablets, and there you are. Anybody can be virtuous now. You can carry at least half your mortality about in a bottle. Christianity without tears – that’s what soma is.” – Aldous Huxley, Brave New World

De o vreme încoace caut resurse, fie ele cărți sau filme, care să mă pună pe gânduri, să-mi ridice întrebări, să mă facă să învăț și să mă facă să fiu un consumator activ de text sau audio-video. Titlul acesta a picat la fix.

Pe la jumătatea poveștii mă plictisisem destul de bine și mă gândeam de ce e atât de recomandată, unde e “minunea”. Însă, la final am înțeles iar nevoia de informație a devenit și mai mare. E foarte posibil să-ți prezinte o perspectivă nouă asupra unor lucruri deja cunoscute pe care le iei ca atare și ca un dat fără să-ți pui prea multe întrebări.

Parcă nu-mi vine să cred că Minunata Lume Nouă a fost scrisă în 1931 (publicată în 1932) și e încă foarte relevantă și actuală chiar și aproape 100 de ani mai târziu. Probabil de aceea e și printre cărțile de referință, nu?

Citirea și dezbaterea acestui tip de cărți, discutarea lor pe bune, mi se pare esențială pentru dezvoltarea atât a gândirii critice (pe care nu vreau să speculez cât de puțin se pune accentul la școală) cât și pentru descoperirea plăcerii lecturii care poate nu a fost stârnită acasă, nedescoperind cartea aceea care să te facă să mai citești încă una și apoi încă una și încă una…

N-am vrut să fac un review clasic al cărții Minunata Lume Nouă ci mai degrabă să îți spun cum anume m-a influențat pe mine și de ce o consider importantă și aș recomanda-o mai departe. Sper că mi-am atins scopul și ți-am stârnit măcar puțin curiozitatea. Dacă ai citit-o deja spune-mi cum ți s-a părut.

Dacă vrei să scriu pentru tine sau să colaborăm, scrie-mi la: olga.petcu@outlook.com