Învățare de Tara Westover

„Scopul întregii mele munci, al tuturor anilor de studiu fusese să obțin pentru mine acest privilegiu: să văd și să traiesc mai multe adevăruri decât cele primite de la tatăl meu.”

În 2018, „Învățare” de Tara Westover, carte de non-ficțiune, a intrat pe listele de recomandări ale lui Bill Gates și Barack Obama, astfel intrând și în atenția publicului primind acest boost deosebit datorită validării oferite de cei doi. Un soi de garanție a calității.

Tara Westover a crescut într-o zonă izolată din Idaho, la baza unui munte, împreună cu părinții ei și cei 6 frați. Părinții erau fundamentaliști și, prin urmare, stilul lor de viață era influențat de această versiune a credinței. Mai mult, nu credeau în instituțiile statului, în educație sau medicină. Până la 9 ani Tara nu a avut nici certificat de naștere. Nici acum nu își cunoaște cu exactitate data nașterii.

Toată educația și imaginea Tarei despre lume era bazată pe felul în care părinții ei își practicau credința și pe ce îi spuneau ai ei despre lume și cum ar trebui să-și trăiască viața.

Tatăl ei era convins că va veni sfârșitul lumii odată cu anul 2000 și, prin urmare, avea stocuri de diverse resurse care să îi ajute să se descurce în acele zile după dezastru. Era cuprins de paranoia și credea că Guvernul vrea să spele creierele oamenilor și că medicii vor de fapt să-i omoare.

Orice se întâmpla avea justificare în credință ca voie a lui Dumnezeu. Când își expunea copiii la riscuri absurde spunea că cea care îi protejează e credința și nu vor păți nimic rău. Când copiii erau răniți serios în urma a diverse accidente erau tratați cu remedii naturiste, multe dintre ele fiind cele pe care le prepara mama lor. Fără nici o implicare din partea doctorilor.

Educația în afară celei care presupunea achiziția unor abilități practice și a celei care venea din scrierile biblice era inutilă sau privită cu mult scepticism și respinsă. Băieții trebuiau să aibă abilități practice care să îi facă independenți de orice instituție și să-și poate întreține familia, iar fetele trebuiau să aibă grijă de casă.

Cu trecerea timpului, tatăl Tarei a devenit mai radical și opus educației și respingea orice nu putea raționaliza prin prisma credinței proprii. Unul dintre frații cei mari ai Tarei își manifesta agresivitatea fizică și verbală asupra ei când credea de cuvință (pasaje greu de citit), Tara ajungând să-și pună lacăt la ușa camerei de frica lui.

Tara a reușit să se desprindă de viziunea alor ei asupra educației și școlii suficient cât să se înscrie la cursuri începând cu vârsta de 17 ani când a intrat pentru prima dată într-o sală de clasă. A învățat singură pentru examenul de admitere cu ajutorul unuia dintre frații ei al cărui rol a fost foarte important în desprinderea Tarei de mediul familial abuziv, el însuși plecând din casa părinților la studii cu ceva timp înaintea Tarei.

Din fericire, Tara a avut parte de ajutor în perioada anilor de școală pentru a-și permite din punct de vedere financiar să își continue studiile, dar a avut parte și de încurajări care au ajutat-o să continue, în ciuda lacunelor informaționale, ca să termine studiile. A ajuns să studieze la Cambridge de unde și-a obținut și doctoratul, timp în care a făcut și un stagiu la Harvard.

Expunerea la lumea de dincolo de casa ei și la păreri diverse, diferite de cele ale părinților ei au fost unii dintre factorii cheie care au ajutat-o să se dezvolte și să-și lărgească orizontul. Însă, de departe, cel mai important rol l-a avut educația și șansa de a studia la unele dintre cele mai bune școli. De unde nu știa nici ce e Holocaustul a ajuns în punctul în care și-a luat doctoratul în istorie.

Aspectul care m-a pus cel mai mult pe gânduri din povestea Tarei (deși sunt mult mai multe de discutat și analizat) a fost rolul educației. Felul în care aceasta poate pe de o parte să te facă prizonier al celui care ți-o oferă sau poate să te facă un om liber dacă ești învățat cum să înveți și ajutat astfel să te cunoști pe tine însuți și să-ți creezi o identitate.

Pe Tara educația primită acasă a făcut-o prizoniera viziunii despre lume a părinților ei, cei care au ales să o țină “închisă” în propria lor abordare a lumii și vieții. Pentru că fizic ea nu era legată acolo de ceva ca să nu plece, dar intelectual și emoțional ea era prizoniera lor. Pe parcursul anilor de studiu, ea a simțit atracția familiei și a casei în mod constant în căutarea validării și aprobării părinților ei în tot ce facea.

Mi se pare fascinant cum suntem produsul mediului și al oamenilor din jurul nostru și cum, dacă nu îți este antrenată gândirea critică, nici măcar nu îți pui problema că lucrurile ar putea sta în alt fel decât cel știut de tine sau că ar putea exista și alte adevăruri în afară de cele pe care ți le spun cei din jurul tău.

Susținerea și încurajarea din partea unor profesori și educația în școli unde a avut expunere la informație diversificată, netrecută prin filtrul prăfuit al tatălui ei, au fost stimulii de care Tara a avut nevoie să devină independentă, să-și formeze propriile păreri dar și să se autocunoască. Educația a eliberat-o din strânsorile legate de propria familie.

Recuperarea Tarei nu s-a produs nici ușor, nici peste noapte iar cartea îmi lasă senzația că e un proces care continuă încă într-o anumită măsură. Mi-e greu să-mi imaginez șocul trăit de ea pe măsură ce experimenta lumea din afara casei ei și află informații din istorie, de exemplu, lucruri care erau common sense pentru toată lumea însă ea, în afara sistemului de învățământ, nu avusese de unde să afle dimensiunea anumitor evenimente și tragedii din istorie precum sclavia și Holocaustul.

În plus, să facă față opoziției clare pe care o impune felul tău de a gândi format în 17 ani de izolare, ca să reușești să te adaptezi lumii de la câțiva km depărtare de căminul tău trebuie să fi fost o luptă greu de dus. De la a se despărți de prejudecăți și idei despre cum viața ar trebui trăită până la a-și schimba percepția asupra religiei și credinței în Dumnezeu și relația ei cu acestea, drumul trebuie să fi fost pavat cu o muncă epuizantă emoțional.

Tonul scriiturii e foarte măsurat (cel puțin în traducerea românească). Interesant că nu se accentuează triumful ei prin declarații pompoase și nici nu vei găsi concluzii extrase parcă din cărțile motivaționale siropoase. Mă surprinde și mă bucură faptul că editorul a ales să nu o ia pe calea aceasta.

Pe de o parte e o confesiune, dar pe de altă parte e și o analiză a propriei vieți și o încercare de a da sens vieții ei absurde de până la 17 ani, dar și celei copleșitoare de după.

Deși e descrisă prin review-uri ca o poveste despre supraviețuire, perseverență și curaj mie îmi pare că se situează în afara clișeelor și descrierilor succinte și relateable din marketing, lăsând la latitudinea fiecăruia ce anume preia, înțelege și învață din experiența ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.