Ray Foster: Mark these words: NO ONE will play Queen.

Jim Beach: Fortune favors the bold.

Am văzut Bohemian Rhapsody și cel mai mult m-a emoționat muzica. Rami Malek a jucat foarte bine și presimt că va primi niște nominalizări importante odată cu sezonul premiilor, însă nu acela a fost aspectul care m-a impresionat cel mai tare.

Nu știam mare lucru despre Queen și Freddie Mercury (real name Farrokh Bulsara, in case you didn’t know), înainte să văd acest film și să citesc mai multe despre ei. Știam doar cele mai populare piese ale trupei cum probabil mulți dintre noi știm. Unele piese pe care le cunoșteam deja nu le-aș fi atribuit trupei Queen deși ale lor sunt (de exemplu „Another one bites the dust”). Până acum nu am dat atenție nici melodiei care dă titlul acestui film și care e considerată una dintre cele mai bune melodii ever chiar și la 40 de ani de la lansare.

Piesa Bohemian Rhapsody e genul de creație de care cred că fiecare generație se va bucura la fel de mult ca și cea care a ascultat-o în anul lansării, deși aceasta a venit cu multe controverse: o melodie de 6 minute care combină genuri muzicale și pasiunea lui Freddie pentru artă căreia inițial nu i s-a dat nici o șansă pentru a fi auzită la radio și a deveni hit.

Scena din film în care trupa luptă pentru această melodie e un moment care nu are cum să nu te inspire. Încrederea în propria creație și susținerea ei în ciuda opoziției altora e ceva ce trebuie ținut minte. Deși știi că piesa a avut succesul de care Freddie era convins, tot simți cumva că acel moment e unul de turning point și că lucrurile o pot lua în oricare direcție, bună sau rea.

Pe lângă încrederea foarte mare pe care Freddie și trupa o aveau în propria creație și talentul lor, Freddie era și foarte asumat în ceea ce privea felul în care se comporta și se îmbrăca. Cel puțin așa reiese din film. Odată ce și-a definit stilul și l-a susținut în față criticilor și chiar le răspundea cu umor membrilor trupei când îl mai luau peste picior referitor la stilul vestimentar excentric/teatral. Dacă într-adevăr Freddie era așa încrezător și asumat în legătură cu propriul stil, e din nou o lecție importantă de luat în seamă aici (look where it got him).

Se pare că pe cât era de extrovertit era pe scenă, un adevărat showman, în backstage era opusul. S-au spus multe despre viața privată excentrică pe care o avea Freddie și despre petrecerile date. Am citit că inițial discuțiile pentru film s-au purtat cu Sascha Baron Cohen care ar fi urmat să-l și joace pe Freddie, însă el vroia să se axeze mult mai mult pe viața privată (comparat cu ceea ce putem vedea în cinematograf) a lui Freddie cu toate controversele acesteia.

În mod evident, așa nu ar mai fi ieșit un film cu un rating permisiv, însă după ce l-am vizionat nu pot să nu mă întreb ce rost ar fi avut o abordare de acest gen. O abordare care poate te-ar fi făcut să-l judeci într-un anume fel și care te-ar fi distras de la moștenirea pe care a lăsat-o și anume muzica făcută împreună cu colegii de trupă. Creație care e descoperită și redescoperită și pare că nu va îmbătrâni niciodată.

În sala de cinema în care am văzut filmul am putut să văd o doamnă care era vizibil emoționată după vizionarea filmului. Și nu cred că a fost singura. Să o fi întristat destinul trist al lui Freddie sau să-și fi adus aminte de experiențe proprii legate de muzica celor de la Queen? I don’t know. Dar filme care să emoționeze așa oamenii, muzică care să emoționeze așa tare după atâția ani de la lansare e greu de găsit.

Când am ascultat Bohemian Rhapsody înainte să merg la film (cred că pentru prima dată când am ascultat-o în întregime și cu atenție la versuri) instant am presupus că a fost scrisă după ce Freddie și-a aflat diagnosticul. E ușor de înțeles de ce am făcut asocierea asta pentru că versurile se potrivesc destul de bine situației. Și recunosc că m-a emoționat foarte tare. Chiar dacă am aflat apoi că de fapt a fost scrisă cu mult înainte de momentul diagnosticului, tot mi se face pielea de găină când o ascult. Eram și pregătită psihic că o să mă emoționeze foarte tare momentul când o să o aud în film. Pentru că în cinema e cu totul altă experiență decât acasă.

Având în vedere impactul pe care muzica celor de Queen încă îl are, chiar contează felul în care Freddie Mercury a ales să-și desfășoare viața în privat? Pe mine cel puțin nu prea mă interesează. După ce am ieșit de la film chiar am rămas cu o părere de rău că omul ăsta nu a trăit mai mult ca să ne mai putem bucura de talentul lui, de muzica pe care ar mai fi putut-o compune, poate chiar să-l vedem ca mentor la emisiuni precum The Voice? Cine știe.

Cred că cei doi (Brian May, Roger Taylor) membrii ai trupei care au fost implicați în producția filmului și-au atins scopul și ne-au oferit o imagine a lui Freddie care merită să îi fie asociată cu muzica lui. O poveste despre vulnerabilitate, asumare și inspirație, pusă mult în valoare de muzica de la Queen care îți intră pe sub piele. Pentru că în final, cel puțin în acest caz, cred că nu contează cum și cu cine și-a petrecut viața în privat, ci felul în care creația lor i-a făcut pe ascultători să se simtă și încă îi mai face.

Dacă vrei să scriu și pentru tine sau să colaborăm, scrie-mi la: olga.petcu@outlook.com