“My name is June Osborne.[…] I am…free.”

Primele minute sunt absolut tulburătoare. În cazul în care ai uitat care e atmosfera care înconjoară povestea, ei bine, aceste prime momente îți vor aminti prea bine că „The handmaid’s tale” nu e în nici un caz un serial pe care îl urmărești ca să te relaxezi și să te simți bine. Cel puțin nu e cazul meu.

E o senzație ciudată. Nu îmi face aproape deloc plăcere să-l urmăresc. Povestea mă incomodează foarte tare. Primul episod din sezonul doi mi-a dat fiori de la primele cadre. Serialul e atât de bine făcut încât nu te poți relaxa niciodată și e ca și cum ai privi Gilead printr-o fereastră chiar de la fața locului. Atât de bine e creată atmosfera. Ce se întâmplă mă înfurie și mă face să mă simt cumva fără puteri doar stând și uitându-mă la ce sunt supuse personajele din poveste.

Pentru mine „The handmaid’s tale” e o reamintire constantă a faptului că nu trebuie să fim indiferenți la nici o nedreptate pentru că ar putea fi startul unei pante alunecoase foarte periculoase.

De ce mă uit la „The handmaid’s tale”? Pentru că admir tare mult felul în care scrie Margaret Atwood și sunt foarte curioasă unde a dus povestea mai departe, ea participând la scrierea scenariului pentru sezonul 2. Îți recomand să urmărești interviuri cu ea. E o persoană cu multă carismă.

Acest sezon 2 intră pe teritorii necunoscute, deoarece cartea s-a sfârșit odată cu sezonul 1. De aici încolo totul e o surpriză în măsura în care nu reușești ca privitor să intuiești ideile scenariștilor. Cartea a lăsat multe întrebări fără răspuns așa că abia aștept să văd cum vor începe să răspundă la ele pe parcursul sezonului în desfășurare.

Ca structură se păstrează același stil: în paralel cu situația teribilă din prezent, avem parte de flashback-uri din trecut. Cum s-a ajuns la teocrația Gilead, toate schimbarile și evenimentele, unele tragice, care au dus la situația oribilă din prezent: vedem o scenă în care June îi spune soțului ei că trebuie să-i semneze permisiunea de a-și lua de la farmacie anticoncepționale; la TV se anunță masacrul de la Casa Albă, dezintegrarea Guvernului.

Toate acestea prin prisma lui June. În plus, mai vedem și backstory pentru Emily, ce a fost în viața de dinainte de Gilead și mai apoi, tot prin intermendiul ei, vedem ce anume se întâmplă în colonii, locurile toxice unde femeile exilate din Gilead merg să lucreze până sunt distruse de radiații.

Treptat încep să se pună piesele împreună și să avem o imagine mai complexă despre cum s-a format Gilead, dar și despre personajele din prim plan dincolo de limitele setate de carte. Așa cum intuiam deja sau cum se știa sigur din finalul cărții, June reușește să fie eliberată de către Rezistență (Mayday. Fun fact: originea cuvântului mayday ca și apel de ajutor vine din limba franceză – m’aider (ajută-mă). Astfel, ajunge într-un loc sigur de unde așteaptă, împreună cu Nick, următoarele indicații.

În continuare, sentimentul de frică pe care ți-l transmite serialul, că ceea ce vezi acolo s-ar putea întâmplă și în realitate, e tot acolo și e tot mai tangibil pe măsură ce detaliile tranziției sunt aduse la lumină de către scenariști.

Dacă ai uitat cum e să te simți terifiat și să te treacă fiori reci, ei bine, cu începutul acesta de sezon o să-ți aduci aminte. Pe mine cam fiecare episod mă înfurie cu ceva, zic de vreo 100 de ori “wtf?” și mă semi-deprim.

Aștept săptămâna viitoare ca să-mi induc iar emoții negative precum cele menționate anterior. Dar și ca să văd ce anume și-au mai imaginat scenariștii pentru June. Cred că să fii în camera aia, unde se scrie și se discută povestea, e fascinant. Eu tot aștept momentul acela în care se va întâlni cu Rezistența și va începe lupta împotriva sistemului pentru că prea ne-a făcut să ne simțim neputincioși ca privitori, până acum, văzând doar mica luptă, sfidarea dinăuntrul Gilead.

Dacă vrei să scriu și pentru tine sau să colaborăm, scrie-mi la: olga.petcu@outlook.com