Prin toamna anului trecut, decisă fiind să citesc mai multe cărți SF, am dat o căutare pe Google în căutarea celor mai populare titluri. Printre acestea se afla și Ready Player One scrisă de Ernest Cline, iar în luna decembrie o găsisem la un preț foarte bun online. M-am apucat de citit doar când am văzut că deja se apropie premiera filmului la care nu vroiam să merg fără să fi citit cartea.

Nu aș fi zis că mă va acapara în felul în care a făcut-o, mai ales pentru că e vorba destul de mult despre jocuri video și referințe din anii 80. Nu am nici o aversiune față de acestea, dar mă gândeam să nu cumva să fie povestea într-atât de geeky, tehnică și personajele prea cufundate în lumea virtuală, încât să mă deconecteze de la aceasta pentru că nu puteam să rezonez cu aceasta.

Dubiile acestea au fost spulberate rapid pentru că după o scurtă introducere din partea personajului principal, povestea demarează în forță și nu mai e cale de scăpare pentru că vei dori să știi constant ce se va întâmpla în continuare.

 

Povestea e una de aventură și e despre căutarea unui Easter egg, a unui obiect ascuns, a cărui găsire îi va oferi câștigătorului posesia lumii virtuale numite Oasis. Aceasta reprezenta un loc de joacă pentru că fiecare putea să fie orice își dorea, având avatarul propriu. Însă era un loc unde utilizatorii își și trăiau mare parte din viață fie că studiau, lucrau sau pur și simplu socializau cu alți utilizatori acolo. Wade Watts, personajul principal, chiar spune la un moment dat că se luau pauze doar pentru somn, baie și mâncare.

Cum s-a ajuns totuși la acestă situație? Ei bine, e anul 2045 și planeta și civilizația se află într-o stare jalnică: resursele de energie obișnuite s-au terminat, sărăcia, foamea și bolile sunt foarte răspândite, iar schimbările climatice sunt catastrofale. Până și pentru un loc de muncă la McDonald’s există o listă de așteptare de câțiva ani. În cele mai multe situații, Oasis reprezenta oportunitatea de a evada din lumea gri și deprimantă din afara ferestrei casei sau trailer-ului în care oamenii trăiau.

 

Când James Halliday, unul dintre creatorii Oasis, moare, nu alege să predea Oasis unui apropiat, ci decide să lanseze o provocare alcătuită dintr-o serie de indicii care, descifrate, de cei care l-au studiat îndeaproape pe Halliday și viața acestuia, vor duce la găsirea celor 3 chei: Copper, Jade și Crystal care la final vor duce la mult râvnitul Easter egg.

Dacă acest concept de vânătoare vi se pare fain și deja vi s-a activat imaginația, ei bine, citind cartea entuziasmul o să vă atingă noi cote maxime pentru că dacă pe mine m-a prins în așa hal, care acum sunt în stare doar de jocuri gen Candy Crush și Best Fiends, pe cei dintre voi care încă vă mai avântați în lumi virtuale cred că vă va acapara și mai tare.

Povestea e plină de referințe din anii 80 (din care dacă am prins două a fost mult) majoritatea fiind explicate de autor atunci când au un rol important, așa încât să nu te pierzi pe parcursul probelor. Așa că să nu te descurajeze acest fapt de la citirea cărții.

 

În afară de dificultatea descifrării indicilor și a rezolvării probelor, un antagonist important în carte îl reprezintă compania IOI care vrea să pună mâna pe Oasis pentru a-i modifica funcția și pentru a profita cât se poate de mult ca să scoată bani în plus: să umple lumea virtuală de reclame, să fixeze un abonament lunar etc. Lucruri pe care Oasis nu le avea, din dorința creatorului de a face accesul disponibil oricui.

Chiar dacă IOI face un display de putere prin faptul că încearcă să atenteze la viața lui Wade (și încă o tentativă care le reușește asupra altui personaj), odată ce el rezolvă prima probă și refuză să-i ajute la găsirea Easter egg-ului, el reușește să se ascundă cu succes de ei luni întregi. După care tot el reușește să se infiltreze în companie și să-i manipuleze, aici dând dovada de resurse intelectuale mult peste ale companiei. Da, foarte puțin credibil, dar pe de altă parte toți vrem ca eroul nostru să câștige împotriva a orice. Așa că vom accepta astfel de lucruri.

 

În afară de ce am menționat anterior, nu există alte mize majore, cel puțin nu specifice. Cu riscul de a fi răutăcioasă, recunosc că stau să mă gândesc: dacă ar petrece atât timp cât petrec în Oasis ca să facă ceva pentru lumea din jurul lor atunci cum ar fi evoluat lucrurile? I am such a genius! Înțeleg că Oasis = entertainment și evadare, dar pare că oamenii nu mai fac și altceva. Eu oricum nu pot înțelege cum cineva ar putea sta conectat atât de mult timp la ochelari de realitate virtuală, pentru că pe mine, când am încercat astfel de ochelari, după vreo 5 minute, m-a luat durerea de cap și amețeala. Ah, și m-am și speriat de un urs panda inofensiv în așa fel încât mi-am smuls ochelarii de pe cap și i-am aruncat la o parte cu un mic țipăt. Da, puteți râde.

 

Eu mi-aș fi dorit ca cei 5 care reușesc să se alieze pentru a duce la capăt provocarea (Parzival – Wade Watts, Artemis, Aech, Shoto, Daito) să fi interacționat de mai devreme față în față. În schimb, ei se întâlnesc doar spre final. Mi-am și dorit ca Artemis să fie cea care să găsească Easter egg-ul lui Halliday. Cred că ar fi fost un twist potrivit.

De asemenea, mi-aș fi dorit și niște discuții legate de: aspectul social și încotro merge omenirea, de viitorul planetei, de aspectele negative ale faptului că lumea își petrece mare parte din zi într-o realitate virtuală etc. Lucrurile astea se menționează doar pe scurt în câteva momente din carte. Scopul general e salvarea Oasis.

 

Cartea e din categoria Young Adult și pot zice că sunt de acord să fie pentru entertainment, așa cum e Oasis, fără să se intre în probleme mai serioase legate de societate. Principalul focus al cărții e clar provocarea și rezolvarea probelor înainte ca cei de la IOI să facă asta și acest lucru e cu siguranță foarte distractiv. Există un risc destul de mare să ratezi măcar o noapte de somn ca să citești cartea pentru că e greu de lăsat jos.

Un gând care m-a urmărit, pe parcursul citirii cărții, e faptul că realitatea în care lumea virtuală joacă un rol important și e captivantă și distractivă, e foarte aproape și de noi. O realitate în care nu mai trebuie să ieși din casă pentru a merge nicăieri pentru că totul se poate desfășura în lumea virtuală în care intri odată ce ți-ai pus ochelarii speciali și poate chiar și mănuși și un costum cu ajutorul cărora experiența să pară și mai realistă. N-au cum să nu te treacă fiori când te gândești la asta.

 

În ceea ce privește filmul, nu trebuie să te îngrijorezi dacă nu ai citit cartea sau dacă vei vrea să o citești la un moment dat. Pentru film s-a păstrat ideea generală a provocării și a celor trei chei și pentru ce folosesc acestea, în schimb probele sunt modificate mult de tot și la fel și acțiunea în afara a ceea ce se petrece în Oasis.

De asemenea, grupul celor 5 care se aliază pentru a găsi Easter egg-ul lui Halliday se întâlnesc ceva mai repede în film decât în carte, ceea ce m-a bucurat penrtu că am simțit această lipsă în poveste când citeam. Să îi văd interacționând mai mult.

 

Filmul e concentrat pe vânătoarea în sine, lucru care în percepția mea îngreunează empatizarea, conexiunea emoțională, cu personajele. La final, vei fi foarte entertained, fără îndoială, pentru că efectele speciale și lumea virtuală sunt excelent făcute. Eu nici nu mi-am dat seama când au trecut două ore, însă nu cred că îți va și păsa foarte mult de personaje dincolo de faptul că nu vei vrea ca cei răi, IOI, să ajungă primii la Easter egg.

 

La fel ca și cartea, filmul e foarte captivant. După ce văzusem trailer-ul mă îngrijora ca nu cumva să fie prea mult Oasis și prea puțin lume reală ca mediu unde se petrece acțiunea, însă din acest punct de vedere situația e foarte echilibrată și au reușit să le combine foarte bine.

 

Dacă în carte toate referințele sunt despre anii 80, filmul e mai ceva mai adaptat la generația care va merge într-un public mai numeros la cinema și nu te vei simți copleșit de tot felul de fapte și referințe mai puțin cunoscute.

 

La fel ca în carte, nici în film nu avem focus pe mize. Ba chiar mi se pare și mai simplificat din acest punct de vedere. Aici nu avem parte de lecții sau dezbateri morale nici măcar legat de riscurile expunerii îndelungate la o lume virtuală. Până și finalul e parcă prea ușurel și poate va fi perceput prea puțin credibil, de către publicul matur, în ceea ce-l privește pe marele personaj negativ, șeful IOI, Nolan Sorrento.

 

Prin urmare, filmul mi se pare și mai țintit către preadolescenți și adolescenți, pentru că parcă se evită intenționat niște turnuri mai întunecate ale poveștii, chiar și în varianta ei adaptată. E clar concentrat foarte mult pe distracție, suspans și dispoziția de a-ți aminti ce sentimente îți stârneau propriile încercări de a învinge niște probe grele din jocurile preferate când erai copil. Parțial, nostalgia e încă un element, pe lângă cel de pură distracția, care te va face să îți placă acest film și să vrei să revii la el.

Dacă vrei să scriu și pentru tine sau să colaborăm, scrie-mi la: olga.petcu@outlook.com