Când o carte e foarte laudată și cu atât mai mult și ecranizarea acesteia, tentația de a vedea dacă într-adevăr este așa e destul de mare și atunci încerc să fiu și eu la curent și să-mi fac propria părere pentru că așa e sănătos.
În cazul „Call me by your name” – „Strigă-mă pe numele tău”, atât cartea cât și filmul au parte de un val de critici pozitive și de admirație. În cea mai mare parte știam la ce să mă aștept de la poveste, văzusem și trailer-ul filmului. Pentru că tind să urmăresc toate filmele nominalizate în sezonul de premii cinematografice, nu mai îmi rămânea decât să pun ochii pe carte și să o citesc cât mai repede ca să apuc să văd și filmul cât mai repede.
Nu mă așteptam ca ritmul poveștii să își pună amprenta și pe ritmul citirii cărții, acesta fiind unul tare lent. Ritm care e susținut și de atmosfera generală în care se desfășoară povestea: perioada unei veri toride într-un sat cu ieșire la mare (doar în cazul cărții) din nordul Italiei. Loc în care stilul de viață e unul relaxat, lipsit de agitație, unde zilele parcă trec în slow motion, încetinite și de lipsa de chef cu care vine o caldură de la malul mării mediteraneene. Iar orele dintre mese sunt petrecute fie lenevind afară cu sunetul cicadelor pe fundal, fie în casă la puțină răcoare, făcând activități relaxante sau dormind.
Ei bine, cred că faptul că atmosfera e atât de bine descrisă și-a pus impactul asupra mea pentru că eu am parcurs cartea tare greu. Chiar m-a tentat la un moment dat să o abandonez de tot din cauza ritmului și a faptului că nu prea m-a prins povestea. Nu e deloc vorba de faptul că scriitura nu e bună, ci de faptul că ceva nu a funcționat în cazul meu. Mă bucur că totuși am decis să duc lectura la capăt pentru că a meritat chiar și numai pentru discursul minunat oferit de tatăl lui Elio.
Nu vreau să intru prea mult în poveste pentru că cred că e bine să o experimentezi cât mai mult prin propriul filtru. Nici nu îmi place să despic prea mult firul în patru și să analizez potențiale metafore sau straturile multiple pe care le poate avea o anume scenă sau un anumit dialog. Îți voi oferi doar un cadru general: cartea e scrisă ca un jurnal, practic citești gândurile lui Elio, în cea mai mare parte, și felul în care el interpretează situațiile prin care trece, dorințele pe care le are și sentimentele pe care le trăiește.
„Call me by your name” – „Strigă-mă pe numele tău” e povestea și impactul pe care îl pot avea cunoașterea mai bună a propriei persoane, prima iubire și trăirea celor mai intense și autentice sentimente prin prisma lui Elio, un adolescent de 17 ani. E explorarea a ceea ce a trăit și ceea ce ar fi putut fi, pentru că Elio, scriind la maturitate, analizează prin ce a trecut în vara în care l-a cunoscut pe Oliver care a venit ca oaspete al părinților săi.
Ceea ce au trăit împreună Elio și Oliver se dovește a fi de neuitat chiar și zeci de ani mai târziu. La finele acelei veri împreună, văzându-i suferința, tatăl lui Elio spune poate unele dintre cele mai înțelepte vorbe pe care sigur nu le vei uita curând. E genul de discurs din care extragi citate pe care vei vrea să ți le amintești cu exactitate și mai târziu. Mă bucur că acesta și-a făcut loc și în film și parcă cu și mai mare impact.
În ceea ce privește filmul, pentru mine a fost un mare bonus în ceea ce privește cartea. După ce am terminat-o de citit mă gândeam cum anume au reușit să transpună un asemenea jurnal în imagini, având în vedere că toată cartea e din perspectiva lui Elio, iar un jurnal personal e atât de încărcat de emoții și introspecție.
Din punct de vedere vizual filmul e superb și la final îți vei dori să te sui în următorul avion către Italia, să închiriezi o casă într-un sat și să îți petreci tot anotimpul cald acolo, ideal tot într-o vilă ca aceea din film. Văzând povestea desfășurându-se, cu decoruri, personaje, atmosferă, replici aduse la viață, parcă am reușit să mă conectez mai bine la aceasta deși nu atât pe cât m-aș fi așteptat. Cred că a fost din cauză că nu am empatizat cu personajele decât foarte puțin. Pot aprecia scriitura, dar și felul în care a fost realizat filmul, jocul actoricesc și cinematografia care aduc un mare bonus cărții. Chiar cred că e un mare pretendent la Oscar. Ascultând interviuri cu actorii, regizorul și cu scriitorul ajung să înțeleg și mai bine cartea, însă tot nu mă conectează emoțional cu mult mai mult. Nu știu să descriu mai bine acestă lipsă pe care am simțit-o.
Deși filmul nu se termină precum cartea, ceea ce a ales regizorul să facă în ultima scenă e minunat și e probabil una dintre scenele mele preferate. E totul legat de actoria lui Timothée Chalamet și versatilitatea acestuia când e vorba de a arăta emoție după emoție doar stând în fața camerei fără să vorbească. Te face să îți reamintești momentele sale cu Oliver, să faci un rewind al filmului, dar și să înțelegi impactul major pe care l-a avut acea vară asupra lui și de ce nu o va uita niciodată.
olgapetcu.com 