Never let me go – Să nu mă părăsești

never-let-me-go-film-tie-in

”Never let me go” (”Să nu mă părăsești”) de Kazuo Ishiguro e a doua carte a unui scriitor japonez (născut în Japonia, dar mutat în copilărie cu părinții în Marea Britanie) pe care o citesc. Povestea a avut un impact semnificativ asupra mea la fel ca prima pe care am citit-o (”1Q84” de Murakami) chiar dacă o știam deja (despre film am scris în 2011 aici). Adaptarea ei o văzusem mai demult și mi-a rămas în minte de atunci. Îmi amintesc și strângerea de inima care m-a însoțit pe parcursul ei. Dacă ești în căutarea unui titlu care să te provoace emoțional și intelectual, ei bine această carte e o opțiune foarte bună.

Povestea e scrisă din perspectiva unui femei pe nume Kathy H. în vârstă de 28 de ani. Toată cartea e sub forma unui jurnal care ne poartă prin etapele vieții ei de până atunci, începând cu copilăria petrecută în totalitate la o școală împreună cu un număr semnificativ de alți copii și adolescenți. În afară de gândurile ei, mai avem parte și de mărturisiri despre Tommy și Ruth, cei mai apropiați prieteni ai ei și detalii despre legătura dintre ei trei.

Probabil unul dintre cele mai importante aspecte ale poveștii e aflat încă de la începuturi și anume faptul că Tommy, Ruth și Kathy, împreună cu ceilalți copii de la școala Hailsham, au fost creați cu un scop anume: erau clone care la un moment dat vor trebui să-și doneze mare parte din organe pentru a asigura continuitatea altor vieți omenești. Dacă te ia cu fiori deja voi oferi și puțin context acestei întâmplări: se face că în 1952 s-au făcut niște descoperiri foarte importante în medicină și astfel s-a ajuns la vindecarea oricărei boli incurabile prin acest transplant de organe. Deja probabil că ți s-a declanșat o furtună de gânduri legate de etica desfășurării unor asemenea procedee. Aceste gânduri o să te tot urmărească pe măsură ce avansezi cu povestea. It almost drove me crazy.

Un alt aspect care te-ar putea revolta e și faptul că ei știu, oarecum, care le e traseul setat, ce se va întâmpla cu viețile lor și faptul că au un timp foarte limitat. Ei știu și cu toate acestea rămân în cea mai mare parte pasivi, în timp ce tu ca cititor te-ai putea gândi și agita de nenumărate ori, cum am făcut și eu, de ce nu fac ceva ca să iasă din situația în care sunt, ca să pornească o opoziție. De ce se lasă duși de valul pe care au fost puși, de ce nu răbufnesc în legătură cu soarta cutremurătoare pe care o cunosc și care le-a fost impusă?

Ei bine, odată ce te vei mai calma puțin după terminarea cărții, îți vei da seama sau vei urmări interviuri cu autorul și vei vedea că nu acestea sunt întrebările pe care trebuie să ți le pui pentru că descrierea unei răscoale a clonelor, folosite doar pentru a le fi colectate organele înainte de 30 de ani, nu a fost deloc scopul acestei cărți. Eu, în ignoranța mea și, ironic, având perspectiva limitată, nu mi-am dat seama de toate straturile acestei povești. Am fost puțin mindblown și m-a și „durut” puțin creierul când am ascultat declarațiile lui Ishiguro, dar am și simțit cum mi s-au aprins multiple beculețe. No pain, no gain. Adevărul e că mi-a fost foarte tare distrasă atenția de problematica clonelor și de furia legată de destinul acestor oameni și nu prea m-am mai concentrat pe altceva.

Ishiguro își descrie cartea ca fiind o poveste despre prietenia dintre Kathy, Tommy și Ruth și felul în care ei își trăiesc viața în fața unui termen știut ca fiind foarte limitat, moartea fiind la prea puțini ani distanță. Mai apoi, a vrut să nu menționeze revolta omului aflat într-o condiție dramatică ci să analizeze lipsa lui de acțiune: despre pasivitate și implicit lipsa unei perspective care să te îndrume spre acțiunea.

Înainte să mă agit și eu de ce nu face nici unul din cei trei ceva sau de ce nu le trece prin minte aspectul horror al situației în care se află, trebuia să fi luat mai mult în considerare felul în care au fost crescuți în acea școala, ce li se spunea, cum au fost educați spre a crede că ei sunt speciali și diferiți de ceilalți, însă fără a li se spune ce viață duce un om obișnuit în comparație cu ce viață vor duce ei. Orice urmă de gând de plecare era deja taiată din rădăcini prin povestirea încă de mici copii cum în afara gardurilor școlii se afla ceva teribil și nu vor putea supraviețui și că școala Hailsham e cea unde sunt în siguranță. Plus alte lucruri de felul acesta.

Nu ai cum să nu te gândești în ce feluri ți-e ție limitată perspectiva de către educație, de mediul în care ai crescut și în cel care trăiești acum și influența acestei bule în deciziile pe care le iei și gândurile pe care le ai zi de zi, dar și în legătură cu decizii mult mai importante. Dacă e să gândești la rece, nu e de mirare că celor trei nu le-a trecut prin minte să pună la cale o revoltă. Viața lor e într-o anumită măsură o analogie la viețile noastre care, știm și noi, nu la fel de exact ca ei, dar știm că viața se va sfârși la un moment și nu există scăpare. Cu toate acestea, de cele mai multe ori ignoram acest lucru și alegem să ne spunem povești frumoase despre cum acela nu va fi totuși finalul a ceea ce suntem.

Similar, și ei află la un moment dat că ar exista posibilitatea unei amânări a începerii donațiilor și își pun puțină speranță în asta, deși instinctiv știu că acest lucru nu e posibil. Și aici intervine un fir care, din punctul meu de vedere, a făcut ca povestea celor trei să doară și mai tare.

Printre puținele momente în care ai putea avea un insight în legătură cu ceea ce gândesc femeile care le erau profesoare și aveau grijă de ei la școală, e momentul în care Kathy și Tommy (majori fiind) merg la una dintre aceste doamne care se ocupau de Hailsham (după ce cei doi deja plecaseră de la Hailsham) cu scopul de a afla mai multe despre zvonul că ar putea fi amânate donațiile. Acolo află adevărul despre Hailsham și implicit despre ei, dar află și de ce se faceau selecții periodice ale lucrurilor pe care ei le realizau la orele de artă, lucru de care elevii erau foarte mândrii. Ei bine, ei află că aceste evaluări avea scopul de a determina dacă ei au un suflet. Pentru că arta ar releva ce e în interiorul tău. Simți că parcă ai primit un pumn în stomac, așa-i? Copiii aștia nici măcar nu erau considerați ca fiind niște persoane. Doar niște mașinării biologice care se dezvoltau și apoi erau desfăcute pe piese pentru folosul altora.

Având în vedere cât de tare am subliniat această concluzie e evident cât de mult mi-a ocupat mie câmpul percepției pe parcursul cărții. Eu nu am văzut deloc povestea așa cum o descrie Ishiguro, cel puțin nu inițial dar, ascultându-l, are mare sens și apreciez tare mult cum a reușit să adauge atâtea straturi profunde acestei povești, fiind astfel una foarte inteligentă.

Nu e deloc de negat faptul că ”Never let me go” (”Să nu mă părăsești”) reprezintă un exercițiu serios de gândire pentru oricine. Ne place să credem că facem uz de gândirea critică și suntem conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și probabil mai și credem că suntem open minded, însă când ne lovim de astfel de povești sau de probleme challenging ne dăm seama că lucrurile stau puțin altfel și că mai avem multe de învățat. De aceea citirea unor cărți precum ”Never let me go” reprezintă dincolo de entertainment un pas înainte în propria dezvoltare personală. Keep exercising your brain, guys!