”You don’t understand what the f**k it takes to play tennis. Do you know I go out there and give everything for this game? Everything! Everything in me gets left out on that f**king court and none of you understand it because none of you do it.”

În interviuri, auzi jucătorii de tenis vorbind despre presiunea resimțită: de a câștiga, de a deveni numărul 1 mondial, de a bate un anumit adversar pe care nu l-au mai învins niciodată. Mai des îi auzi spunând că nu resimt presiune, că se concentrează pe jocul lor și vor face ceea ce știu mai bine ca să câștige, dar de multe ori cred că adevărul e altul mai ales dacă e vorba despre un jucător foarte competitiv care își dorește neapărat să câștige. Însă și mai des îi auzi pe jurnaliști întrebându-i despre presiune și emoții negative și insistă în a-i întreba cât de mult îi afectează acesta în anumite circumstanțe. Răspunsurile sunt de cel mai multe ori rezervate, diplomate, fără a intra în detalii. E vorba aici și de strategie în ansamblu: nu vrei să știe adversarii sau staff-ul lor că tu ești stresat de un meci contra acestora.

Tocmai din cauză că jucătorii nu dezvăluie multe în interviurile lor, de fiecare dată când mai prinzi câte o informație din backstage în legătură cu procesul lor de pregătire și cum se simt de fapt, e foarte interesant și revelator și te ajută să-i înțelegi mult mai bine și să le înțelegi evoluția când ies pe teren. 

La modul general e greu de înțeles sau imaginat prin ceea ce trece un om în circumstanțe obișnuite, cu atât mai mult prin ceea ce trece un jucător de performanță mai ales dacă se află în vârful ierarhiei sau printre cei mai buni din lume.

”Borg vs. McEnroe” e mai mult despre Borg decât McEnroe, ce-i drept. Însă, totul culminează cu un meci epic între cei doi: finala de la Wimbledon din 1980. McEnroe era tânărul super ambițios și talentat care îl avea ca idol pe Borg și își dorea tare mult să câștige primul Wimbledon, în timp ce Borg era deja un superstar al tenisului, admirat pentru concentrarea de netulburat afișată pe teren. La acel moment era numărul 1 mondial, în timp ce McEnroe era numărul 2. Bjorn Borg urmărea al cincilea titlu la Wimbledon. O performanță fantastică către care drumul a fost anevoios.

Filmul ne poartă prin copilăria și adolescența lui Bjorn Borg, momentele în care a început să joace tenis și vedem cât de mult conta pentru el să câștige, să fie cel mai bun. Însă temperamentul nu îl ajuta deloc. Se enerva foarte ușor pe teren și se manifesta agresiv. În tenis astfel de ieșiri nu sunt permise fiind și penalizate. Lucrurile se schimbă când căpitanul echipei de Davis Cup a Suediei din acel moment, Lennart Bergelin, îl remarcă pe Bjorn și talentul acestuia.

Bergelin e cel care îi va servi drept antrenor și sfătuitor pe parcursul carierei. Când Bjorn era adolescent Bergelin i-a dat un ultimatum: trebuie să învețe să-și controleze nervii pe teren dacă vrea performanță. Mai apoi îi spune să ascundă orice emoție și să o canalizeze în lovituri pentru a le oferi putere. Zis și făcut. Doar că aceasta îngropare a emoțiilor a venit și ea cu un cost. Deși pe teren era de netulburat și făcea performanță, în viața privată lucrurile se clătinau. Filmul ne arată un Bjorn a cărui rutină era controlată de superstiții și ritualuri pentru a se simți sub control. Era în totalitate focusat pe jocul lui și meciurile viitoare și nimic mai mult.

Presiunea pe care singur o plasa asupra lui, datorită spiritului competitiv și dorinței de a câștiga întotdeauna, se vede în felul în care îi este afectată viața în afara terenului. Chiar în timpul turneului de la Wimbledon, când toți se așteptau de la el să câștige lejer cel de-al 5-lea titlu, el era tulburat de îndoieli și anxietate. Are o replică la un moment dat care e aproximativ așa: ”Dacă pierd, nimeni nu mă va ține minte drept cel care a câștigat 4 titluri Wimbledon, ci drept cel care l-a pierdut pe al cincilea.”

E teribil să vezi un om chinuit în așa fel de propriile ambiții, de campionul pe care el însuși l-a creat, dar și de eroul creat de mass media pe care îl slăvește orice fan tenis. Filmul redă foarte bine lupta lui și tensiunea resimțită în ceea ce privește cariera sa, Sverrir Gudnason joacă tare bine și în plus seamănă ciudat de bine cu the real Bjorn Borg. Match made in casting heaven.

De cealaltă parte, îl avem pe John McEnroe, jucat foarte bine și el de către Shia LaBeouf, o altă alegere fericită de casting. Avem parte și de câteva cadre din viața lui McEnroe, vedem cât de dedicat e jocului de tenis și ce dorința imensă de victorii are la fel ca Borg. Prin urmare, pe personajul lui îl vedem mai mult în relație cu Borg, pentru că acesta îi era idol, pentru că erau apropiați în clasament și aveau stiluri și comportamente contrastante pe teren. În timp ce Borg era iubit de public, McEnroe era huiduit pe terenurile de la Wimbledon. La conferințe majoritatea întrebărilor erau despre Borg, lucru care devine tare frustrant. În schimb, e tare interesant cum McEnroe a reușit să-și controleze nervii pe teren cu Borg și, astfel, meciul s-a dovedit o foarte bună ocazie pentru că acesta să-și îmbunătățească reputația printre englezi.

E important de menționat faptul că filmul acesta are potențial mare de a fi apreciat și de cei care nu au habar despre tenis sau despre cei doi jucători. Mi s-a părut bine echilibrat, se mai strecoară terminologie din tenis și explicații necesare pentru a înțelege mai bine miza meciului care e apogeul filmului, însă focusul principal e, de fapt, ceea ce se petrece în afara terenului. Psihologia tenisului e al treilea personaj aici, între Borg și McEnroe, pentru că deși lupta fizică de pe teren e spre ce se îndreaptă filmul, lupta mentală e cea care ocupă mai mult timp pe marele ecran.

Dacă vrei să vezi o dramă bună și captivantă eu îți recomand să vezi filmul, iar dacă vrei mai multe detalii despre cei doi și rivalitatea lor poți citi cartea apărută la Editura Publica pe care eu o citesc la acest moment și voi reveni cu impresii.