În „A cure for wellness”, un tânăr pe nume Lockhart, angajat al unei firme cu profil economic, e trimis de către superiori pentru a-l readuce la firmă pe un domn numit Pembroke a cărui semnatură era obligatorie pentru o fuziune de care firma se pregătea. Lockhart nu a avut de ales și s-a pornit către Elveția, mai exact către un sanatoriu al oamenilor bogați, unde majoritatea erau la vârsta pensiei.

Atmosfera e în așa fel creată încât chiar de la început îți induce o stare de discomfort, iar în momentul în care Lockhart se apropie de sanatoriu știi că ceva e putred acolo și că nu îl așteaptă nimic bun. Locația e exact atât de creepy pe cât te aștepți să fie un sanatoriu într-un film horror: are un aspect retro, doctorii și asistenții inspiră orice numai încredere și comfort nu, iar pacienții par în regulă, însă par și ușor alienați în aceeași masură, uneori chiar anesteziați.

Lockhart e foarte insistent și persuasiv în încercarea de a da de Pembroke, însă doctorii îi servesc tot felul de gogoși, nefiindu-i de ajutor deloc în misiunea lui. La un moment dat, din întâmplare (sau nu?), dă totuși de Pembroke care are un discurs atipic, dar e de acord să se întoarcă la New York pentru a rezolva problemele presante. Însă, aceasta rezultă a fi doar o amăgire pentru că Pembroke nu mai e de găsit după acea discuție, iar Lockhart (SURPRIZĂ!) devine prizonier al sanatoriului care are un trecut și un scop întunecat pe măsura așteptărilor tale ca spectator. De aici încolo pregătește-te pentru o desfășurare de întâmplări înspăimântătoare, ciudate și cu potențialul de a-ți afecta stomacul. Ai grijă ce snack-uri iei lângă tine când vizionezi acest film.

“A cure for wellness” ar putea fi numit și “A cure for impatience” dacă ai reușit cu succes să parcurgi cele aproape două ore jumătate fără să pui mâna pe telefon sau să te foiești pe scaunul de cinema de prea multe ori. Dacă ești suficient de răbdător și atent, filmul se va dezvălui treptat și, astfel, deznodămîntul nu ți se va părea atât de neașteptat. Însă, chiar dacă am intuit parțial la ce să mă aștept în final, tot mi s-a părut cam neinspirat, cu precădere istoria sanatoriului și a familiei căreia i-a aparținut în urmă cu 200 de ani, familie care încă persistă în poveștile localnicilor datorită ambițiilor acesteia care au stârnit o tragedie în trecut.

În plus, filmul își construiește povestea și suspansul prea încet pentru a mai fi satisfăcătoare. Nu cred că sunt chiar atât de necesare cele două ore și aproape jumatate cât ești ținut în fața ecranului. Eu m-am plictisit puțin și m-am foit de prea multe ori pe scaun când ar fi trebuit să petrec ceva mai mult timp pe marginea acestuia sau cufundată în el cu mâinile la ochi. Deși, ca să fiu sinceră, au fost momente când mi-am pus mâinile la ochi și nu de spaimă ci mai degrabă pentru că nu eram sigură că mi-e suficient de rezistent stomacul.

În schimb, din punct de vedere al atmosferei și al aspectului vizual filmul e spot on. Cum ar zice englezii, filmul e a feast for the eyes atât cât poate fi un film horror care mai și introduce elemente macabre care, după cum am mai menționat, îți pot pune la încercare stomacul. Decorurile, felul în care totul e filmat și felul în care joacă actorii sunt toate reușite ale filmului care merită menționate deoarece contribuie masiv la atmosfera creepy și sentimentul inconfortabil pe care acesta ți-l provoacă. Poate și doar pentru aceste aspecte merită să reziști celor două ore și jumătate care nu sunt neapărat greu de îndurat, dar nici nu te fac să ți se pară la final că filmul s-a scurs rapid sau că ai vrea poate să vezi mai mult din poveste.