„People like to believe in fairy tales. I believe that the characters we read on the page end up being more real then the men who stand beside us.”

Este o poveste pe care mulți dintre noi o știm. Dacă nu, ai auzit cel puțin o dată până acum de Jackie Kennedy sau Jackie O: soția binecunoscutului președinte al Americii John F. Kennedy a cărui viață s-a sfârșit tragic după doar 2 ani de mandat. Documentare despre asasinat sunt numeroase și fac o treabă bună în a descrie evenimentele care s-au întâmplat în 22 noiembrie 1963. Însă, filmul, așa cum titlul o sugerează, e despre Jackie Kennedy și cum a făcut ea față evenimentelor de atunci.

Totul se desfășoară pe fundalul unui interviu care avea să devină un articol în revista „Life”. Acesta a avut loc la doar o săptămână după ce soțul ei a fost asasinat și e o interacțiune care oferă multe insight-uri referitor la felul de a fi al lui Jackie Kennedy. Pe măsură ce jurnalistul îi pune întrebări, în principal despre asasinare și JFK, vedem momente din viața lui Jackie de la Casa Albă, imagini din emisiunea pe care a făcut pentru o televiziune americană unde face un tur al acesteia și povestește despre eforturile depuse pentru a renova anumite secțiuni de acolo și a aduce un omagiu istoriei acesteia. În plus, o mai vedem pe Jackie în relația ei cu cei doi copii, cu staff-ul de la Casa Albă și cu fratele lui JFK, Robert F Kennedy.  

Pe de altă parte, bineînțeles avem de-a face cu evenimentul asasinării lui JFK a cărui influență se simte constant pe parcursul filmului, dar și asupra lui Jackie care vrea ca acest lucru și, în mod special, soțul ei să fie ținuți minte. Este o scenă la un moment dat în care Jackie îl întreabă pe șoferul mașinii care transportă trupul neînsuflețit al lui JFK, dacă știe cine sunt James Garfield, William McKinley, Abraham Lincoln. Singurul pe care îl știe e Abraham Lincoln și Jackie întreabă „de ce?” la care el îi răspunde că „e cel care a abolit sclavia”. Punctul comun al celor trei este că toți au fost asasinați cu o armă la fel ca și JFK. La un moment dat Robert, fratele lui JFK, o întreabă pe Jackie pentru ce va fi ținut minte John pentru că pe parcursul scurtului mandat nu reușise să realizeze ceva măreț. Astfel, Jackie își stabilește o misiune din a-l face și pe soțul ei memorabil și întreprinde planuri pentru o înmormântare fastuoasă.

Natalie Portman joacă foarte bine și reușeste să redea foarte autentic drama prin care trece Jackie, chiar după asasinat, pentru că trebuie să facă față pierderii tragice a soțului ei dar în același timp să aibă grijă de copii și, în plus, trebuie să își și facă bagajele să plece de la Casa Albă pentru că noul președinte urmează să se mute cu familia lui. Cele mai evocative momente referitor la ceea prin ce trece ea, din punct de vedere emoțional, sunt scenele în care discută cu preotul, jucat de John Hurt, când gândurile și conflictele ei interioare ies la iveală.

Ceea ce nu mi-a plăcut la interpretarea lui Natalie Portman a fost că a încercat să imite felul de a vorbi al lui Jackie Kennedy. Aici părerile sunt împărțite printre criticii de film, dar mie personal mi s-a părut un aspect prea forțat. Mie mi-a cam distras atenția de la jocul actoricesc și nu mi s-a părut potrivit. În rest, nu prea am ce să-i reproșez.

Pe parcursul interviului putem vedea ambele fațete ale lui Jackie, atât cea publică foarte calculată și controlată, cât și cea din privat unde emoțiile nu mai sunt ținute în frâu și lasă la vedere caracterul ei. Deși se arată foarte profund afectată de asasinarea lui JFK și oferă multe păreri subiective la întrebările reporterului, din perspectiva ei a devenit prea vulnerabilă și jurnalistul intuiește corect că nu va fi lăsat să introducă acele răspunsuri în articolul lui.

Mi-a mai plăcut mult la film și faptul că printre reproducerile unor filmări faimoase precum coborârea din avion în Dallas, înainte de asasinarea lui JFK, sau emisiunea cu turul Casei Albe, realizatorii au decis să introducă și imaginile reale de atunci și cred că această decizie aduce o nuanță emoțională în plus acestei istorisiri care, într-adevăr, având în vedere momentele ei șocante și tragice, par mai mult a scenariu de film decât realitate. Ceea ce a fost foarte bine făcut după părerea mea, a fost atmosfera. Muzica e de-a dreptul tulburatoare, subliniind impactul masiv pe care asasinarea l-a avut.

Deși factorul tragic și dramatic al acelei perioade de final de an 1963 nu poate fi negat, totuși filmul nu a reușit să mă facă să empatizez prea mult cu Jackie Kennedy pe care acesta a prezentat-o. Nu aș putea zice exact de ce a avut acest efect asupra mea, dar am plecat relativ neafectată de ceea ce am văzut pe marele ecran. Am citit undeva un articol care zicea că poate lipsa de empatie, față de personajul care dă numele filmului, e din cauza faptului că Natalie Portman interpretează o persoană care juca un soi de teatru, interpreta la rândul ei un rol. De cele mai multe ori vedem acest personaj în relație cu alte personaje și, prin urmare, încercând să păstreze o anumită aparență și prea puțin fiind autentică, iar când avem parte de scene în care e singură nu schițează prea multe emoții (cu excepția scenei în care plânge în avion exact după asasinat, din câte îmi aduc aminte).

Per total, cred că merită să-l vezi dacă te interesează să vezi încă o perspectivă legat de ceea ce s-a întâmplat în preajma asasinatului lui JFK și dacă ești curios/curioasă de personajul Jackie Kennedy sau ca să vezi de unde e asocierea dintre JFK și președenția lui și miticul Camelot. Rămâne de văzut și câte statuete va primi anul acesta la Oscaruri.