De la primul trailer apărut și vizionat am știut că musai trebuie să văd filmul acesta. În primul rând, pentru că personajele principale sunt jucate de Emma Stone și Ryan Gosling care ne-au dovedit deja de două ori („Crazy, Stupid, Love” și în „Gangster Squad”) ce duo bun fac pe marele ecran și, în plus, au dovedit și că au o chimie incontestabilă. Mai apoi, am auzit muzica și am văzut că era vorba despre un musical și, având în vedere motivul anterior menționat, rezulta o combinație de neratat pentru mine. În plus, atmosfera părea absolut magică și făcea apel la filmele vechi care au un farmec aparte.

Ce mai rămânea de văzut era dacă filmul se va ridica la înălțimea așteptărilor și dacă va reuși să surprindă prin poveste, muzică și atmosferă tot ceea ce ne sugera din trailer. Deja nu mai e un secret că filmul e o reușită absolută. Nu știu dacă e ceva ce să nu-mi fi plăcut la acest film. Dar întâi sa fac un mic rezumat.

Acțiunea se petrece în zilele noastre în Los Angeles, the city of stars. Mia (Emma Stone) visează să fie actriță și lucrează într-o cafenea pentru a se putea întreține. Absolut din întâmplare, viața o aduce de mai multe ori față în față cu Sebastian (Ryan Gosling), un pianist pasionat de muzică jazz, căruia îi sclipesc ochii când vorbește despre acest gen de muzică, încercând să-i explice Miei de ce îl iubește în asemenea fel, gen pe care îl trăiește cu tot sufletul atât atunci când îl cântă cât și atunci când îl ascultă.

Deși inițial Sebastian alege să nu comunice cu ea, Mia face primul pas și îl abordează. Cei doi ajung să fie nedespărțiți și vor constitui motivația de care celălalt are nevoie pentru a-și pune în practică visele. Însă, nu totul e roz pentru că cei doi se lovesc de obstacole evidente, drumul lor spre succes nefiind deloc ușor și lipsit de neîncredere în sine și dubii că poate drumul ales e cel greșit.

Dincolo de detalii tehnice precum încadrare, regie și alte aspecte vizuale care fac fiecare scenă să fie o plăcere pentru ochi, pentru mine esența filmul stă în poveste, emoție și micile detalii. Nu știu ce se pretează mai bine pentru un astfel de musical decât o poveste de dragoste, o poveste cât se poate de realistă despre doi visători, doi artiști care se luptă cu toată ființa să-și realizeze ambițiile. Toate acestea pe fondul unui Los Angeles surprins probabil în cele mai frumoase ipostaze ale sale.

Majoritatea scenelor sunt în așa măsură construite încât atmosfera pare timeless. De-abia când apare câte o mașină în cadru sau vezi îmbrăcămintea altor personaje revii cu picioarele pe pământ și zici „Ah, e totuși 2016.” La un moment dat, într-una dintre scenele cele mai frumoase din film, când Emma și Ryan cântă și dansează undeva de unde avem o priveliște de sus a LA-ului, când cei doi își încheie numărul, sună un telefon mobil care e un soi de trezire la realitate, unul dintre momentele acelea pomenite anterior în care realizezi că suntem în anii 2010 și nu anii `50-`60. Uneori am avut senzația că cele două personaje s-au născut în decada greșită.

Personal, m-a atins destul de mult povestea Miei pentru că m-am regăsit parțial în personajul ei și în tipul de probleme cu care se confruntă ea. Atât în cazul ei, cât și al lui Sebastian, cred că au surprins bine tema omului visător și entuziast care muncește la visul lui, nerenunțând la speranța că ar putea deveni realitate la un moment dat. Însă, după un număr greu de suportat de nereușite, începe să-și pună la îndoială deciziile din perioada recentă și să se întrebe dacă ceea ce a ales să viseze se va realiza vreodată și dacă e suficient de bun pentru a reuși. Atât în cazul Miei, cât și al lui Sebastian, vine momentul în care aduc în discuție acel „growing up” care i-ar aduce în rând cu lumea, pe drumul deja bătătorit, genul de „growing up” care nu pare a fi compatibil cu visele lor și cu marea lor pasiunea pentru actorie și spus povești și, respectiv, pentru muzica jazz așa cum e ea la origini.

Mai apoi, e povestea de dragoste dintre Mia și Sebastian și felul în care fiecare constituie pentru celălalt o motivație puternică de a continua și de a nu renunța la vise. Îți lasă senzația că dacă lipseau unul din viața celuilalt lucrurile nu ar fi evoluat în nici un caz la fel: le-a fost scris să se întâlnească și să-și influențeze viața unul altuia pentru totdeauna indiferent unde aceasta îi va duce.

Mi-a mai plăcut tare mult scena în care Mia și Sebastian merg la un cinema old school și amândoi sunt îmbrăcați foarte fancy, retro și la patru ace. M-a făcut să-mi doresc o experiență la fel în viitorul apropiat, la fel cum o făceau oamenii acum câțiva zeci de ani. Chiar dacă acum lumea merge cât se poate de casual îmbrăcată la sala de cinema și probabil cei mai mulți s-ar uita ciudat dacă te-ar vedea mergând îmbrăcat elegant la film.

Știi senzația aia când mai dai peste un film mai vechi, chiar și din anii ’90, și e atât de fermecător și abundent în bun gust încât te face să oftezi și să te întristezi puțin că nu se mai fac filme în același fel? Ei bine, „La La Land” e filmul acela după care oftai, iar Damien Chazelle (scenarist, regizor) a reușit să-l pună pe marele ecran ca să-l vizionezi în toată splendoarea lui.

Vezi filme precum „La La Land” și poți afirma cu încredere că pentru așa ceva a fost inventată cinematografia: Pentru două ore care te farmecă total și te duc într-o altă lume și într-un alt timp și știi că după vizionare ceva s-a schimbat înăuntrul tău chiar dacă probabil ai mototolit lângă tine vreo două-trei șervețele care au adunat câteva lacrimi.