Știi cum e atunci când vezi un film și tot ansamblul acela de elemente vizuale și sonore reușesc să îți facă pielea de găină sau chiar să-ți stoarcă lacrimi? Ei bine, în cazul meu, când văd adaptarea unei cărți și filmul reușește să redea fidel atmosfera din carte și emoțiile prezente acolo, totul devine mai real. Atât de real cât o ficțiune poate să fie. Probabil nu mă fac suficient înțeleasă.

Să-ți explic: când am citit „The fault in our stars” mi-a plăcut tare mult și m-a atins povestea, dar nu mi-a smuls nici o lacrimă. Însă, când am vazut filmul și, mai specific, scena în care Hazel îi citește lui Augustus elogiul pe care i l-a scris, ei bine, scena aceea m-a rupt în bucăți: atât de bine au jucat ambii actori și felul în care a citit Hazel scrisoarea efectiv m-a marcat. A fost o scenă foarte emoționantă.

În cazul filmului „The Girl on the train” am resimtit mult mai acut suspansul și drama poveștii în momentul în care am văzut-o pe marele ecran. Oare stau eu mai prost cu imaginația? Posibil. Despre carte ți-am povesttit deja AICI și cu ce impresii am rămas în urma ei. În cazul filmului, ce am căutat a fost să se fi păstrat fidel povestea, mersul lucrurilor și misterul să fie dozat potrivit, să nu se arate prea multe detalii prea devreme ca să diminueze din efectul deznodământului.

Din aceste puncte de vedere cred că filmul și-a făcut treaba. Povestea e construită bine și pe marele ecran, iar sentimentul acela că oricine poate fi vinovat de fapta investigată în film, e acolo și e destul de dificil să fii sigur, înainte de timp, de vinovăția sau inocența unuia dintre personajele implicate.

O să mai revin puțin cu rezumatul poveștii: „The girl on the train” e în principal despre Rachel Watson (Emily Blunt) care, asa cum spune și ea, „a pierdut totul în viață”. Modalitatea ei de coping e una dintre cele mai nepotrivite și anume consumul de alcool. Rămasă doar cu amintirea vieții pe care a avut-o, își imaginează că oamenii pe care îi privește, din trenul pe care îl folosește pentru navetă către și dinspre oraș, mai exact un anumit cuplu, au relația perfectă și împart sentimente la care ea doar visează. Însă, într-o zi, o observă pe Megan (Haley Bennett), femeia din acel cuplu menționat mai devreme, într-o ipostază cel puțin surprinzătoare iar Rachel e total contrariată: cum poate Megan să își pună viața perfectă pe care o are în pericol?

Ulterior Megan e dată dispărută și Rachel nu se poate abține din a se implica, spunând poliției ce a văzut ea din tren. Doar că Rachel nu e un martor pe care să te poți baza datorită dependenței ei de alcool și, mai ales, din cauza faptului că ea când bea prea mult nu mai își aduce aminte ce a făcut în acea perioadă de timp cât era sub influența alcoolul. Acest lucru face și mai socant momentul când ea se trezește într-o dimineață cu vânătăi pe corp și cu o lovitură la cap care sângerase murdărindu-i fața și hainele, și evident că nu-și aduce aminte de nimic. Pe parcursul filmului duce o luptă (care în carte e mai serioasă, mai cu efort și e un proces mai laborios decât e făcut să pară în film) încercând a-și aduce minte ce anume s-a întâmplat în acea seara când ea a fost rănită, aceea fiind și seara când Megan a dispărut.

Apropo de Megan, viața ei nu e atât de perfectă precum și-o imagina Rachel, relația cu soțul ei Scott (Luke Evans) fiind departe de a fi ideală. Un alt cuplu în vizorul lui Rachel e cel format din fostul ei soț, Tom (Justin Theroux), și Anna (Rebecca Ferguson), actuala lui soție, încă un cuplu căruia Rachel nu pare a se opri din a le da târcoale în perioadele ei de ebrietate. Un alt factor important de menționat e că la un moment dat Megan lucrase ca baby sitter pentru fetița lui Tom și a Annei. Așadar, inevitabil îi vine fiecărui personaj rândul de a fi bănuit ca având un rol în dispariția lui Megan. Mai apoi e și terapeutul lui Megan căruia ea i s-a destăinuit oferindu-i niste informații esențiale, pentru noi ca privitori, pentru a desluși misterul personajului ei și a o cunoaște mai bine.

În carte povestea e împărțită între perspectivele lui Rachel, Anna și Megan și același lucru s-a încercat și în film însă cu un efect mai diminuat. Cea care iese cel mai tare în evidență și primește focusul principal e Rachel, jucată tare bine de Emily Blunt: reușește să surprindă bine atât părțile bune ale lui Rachel, dar cu precădere părțile ei negative, mai ales în momentele când Rachel deja are o cantitate ridicată de alcool în organism, când Rachel e dezinhibată, vorbește urât și se comportă pe măsură. Dar suprinde foarte bine și momentele ei de neajutorare și vulnerabilitate din diminețile mahmure când tot ce poate face e să-și ceară scuze pentru lucrurile nepotrivite pe care probabil le-a făcut și pentru neputința de a scăpa din cercul vicios al consumului de alcool.

Misterul și suspansul sunt bine surprinse și susținute până la final când cazul se elucidează. După cum am mai spus, cred că respectă bine atmosfera cărții, deși sunt și câteva aspecte mai puțin șlefuite. Povestea e mult comparată cu „Gone girl”, însă nu te lăsa înșelat. E departe de „Gone girl” atât ca și complexitate a poveștii cât și ca realizare a filmului, unde „Gone girl” mi se pare superior. Dar acolo e altă poveste, altă miză. Această comparație îi face o defavoare poveștii, dar și filmului.

Însă, asta nu înseamnă că „The girl on the train” nu reușește să te țină în priză și captivat. În plus, face o treabă bună din a te purta deodata cu Rachel pe parcursul pe poveștii în demersul aflării adevărului, pentru că de cele mai multe ori tu deții cam atâta informație cât deține și Rachel și momentul de iluminare il vei avea și tu, probabil, deodată cu ea. Dacă ești amator al acestui gen de povești, cred că „The girl on the train” va fi o adiție bună la lista ta și îți va oferi suficient entertainment.

Ai fost deja la film?