Copiii domnișoarei Peregrine: Între două lumi

Nu stiu cum e în cazul tău, dar mie mai tot timpul mi se pare că povestea e cumva grăbită dacă văd filmul imediat după ce am citit cartea, a cărei adaptare este, și informația e încă proaspătă. Mai apoi e dezavantajul faptului că nu ai cum să vezi filmul cu „fresh eyes” dacă ai terminat recent de citit cartea. Îți sar în ochi aproape toate lucrurile care sunt diferite și de la un punct ți-e cumva incomfortabilă experiența, asta dacă nu cumva filmul e chiar mai bun decât cartea.

Te strădui cumva să fii relaxat, să încerci să te bucuri de film, dar dacă ești ca mine mai mult o să te întrebi de ce au făcut schimbările pe care le-au făcut. Nu că ar fi rău să facă schimbări, e normal în cazul adaptărilor și în principiu se fac pentru a fluidiza acțiunea și pentru a nu-l plictisi pe privitor cu prea mult momente moarte care în scris funcționeaza, dar pe marele ecran nu ar avea asa mare priză.

Acum că am încheiat oarecum acesta introducere (care ar merge în cazul oricărei adaptări) despre experiența mea când văd o adaptare și am și citit recent cartea, e momentul să trec la a-ți povesti despre film. Primul volum al seriei care stă la baza filmului îl terminasem de citit cu puțin timp înainte (nu neapărat intenționat) de a fi premiera filmului. O să fac doar un rezumat scurt, dacă vrei mai multe informații poți citi articolul despre carte unde am scris mai multe despre poveste.

După ce bunicul său a murit, Jacob descoperă anumite informații în legătură cu poveștile pe care bunicul lui, Abe, i le zicea și puse cap la cap cu ultimele cuvinte pe care Abe i le-a spus nepotului său înainte de a muri în brațele lui, îl fac pe Jacob să vrea să descopere în ce măsură e real ceea ce bunicul său i-a povestit încă din copilărie. Astfel, Jacob pornește în misiunea de a găsi casa în care bunicul său spune că a petrecut mult timp, ferindu-se de ceea ce putem bănui că sunt naziștii, în timpul celui de-al doilea război mondial. Doar că acea casă fusese distrusă de o bombă chiar în timpul războiului, însă Jake nu renunță prea ușor și întâmplarea face ca persistența să-i fie răsplătită.

Astfel, în circumstanțe la fel de deosebite precum rezidenții casei mult căutate, o întâlnește pe domnișoara Peregrine și începe să descopere lumea despre care bunicul său îi povestea odată și, de asemenea, și pericolele cu care se va confrunta pentru a menține în siguranță copiii domnișoarei Peregrine, dar și pe el însuși pentru că Jake nu e atât de ”normal/obișnuit” pe cât tinde el să creadă.

Filmul a păstrat povestea cărții în principal și apar toate personajele pe care ai fi curios să le vezi. Cred că s-a reușit bine redarea atmosferei din carte: copiii ciudați (peculiar) sunt la fel de siniștrii, cel puțin în prima fază, pe cât mi i-am închipuit (straie vintage, pe un peisaj gri, care îmbracă niște copii care abia schițează vreo emoție nu încetează a fi o imagine înspăimântătoare. Or fi alte filme horror sau thriller de vină pentru asocierea asta). Ulterior ajung să fie simpatici, dar asta doar pentru că pe măsură ce filmul evoluează îi cunoști mai bine. În film, Jake se înțelege foarte bine și se aliază cu Emma care care aici are abilitatea de a controla aerul și de a zbura. Însă în carte cea care face acest lucru se numește Olive. Emma din carte controleaza focul. Așadar cele doua au facut schimb de roluri în film. Referitor la evoluția poveștii, mai sunt mici schimbari, dar acestea doar pentru a fluidiza puțin acțiunea.

Ceea ce m-a deranjat, ca sa zic așa, a fost finalul care a avut în comun cu finalul din carte doar scopul bătăliei finale. În rest, cam totul a fost schimbat. Am înțeles că au introdus și elemente din al doilea volum al seriei, din nou, probabil, pentru a pregăti terenul pentru următoarele ecranizări dacă filmul va avea încasări bune. Nu o să-ți povestesc exact ce și cum pentru că ar însemna să-ți dau un spoiler prea mare. În rest, diferențele cred că sunt neglijabile.

Eva Green mi-a plăcut tare mult, poate cel mai mult dintre toți, pentru că e foarte expresivă și a jucat-o tare bine pe domnișoara Peregrine prin atitudine și fel de a vorbi, cu un machiaj, hairstyle și costum într-o armonie excelentă care să amintească de cealaltă forma a existenței ei. O altă prezență foarte fermecătoare a fost Ella Purnell în rolul Emmei cea cu lupta continuă de a fi cu picioarele pe pământ, la propriu. Insula, pe care se află casa domnișoarei Peregrine în anul 1940, este una însorită și plină de culoare, elementul vizual fiind un punct forte al acestui film așa cum ești obișnuit deja dacă ai mai văzut filme de Tim Burton.

Dacă după ce am citit cartea am rămas cumva impresionată de poveste, de ceea ce a stat la baza ei, de potențialul pe care îl are și am rămas în minte cu imaginea acelor personaje din poze imaginându-mi cum ar fi dacă ar exista într-o lume protejată de o buclă temporală cu anumite consecințe, filmul nu mi-a lasat o impresie pe măsură. Probabil pentru că nu prea am apucat să mă atașez de personaje ca să-mi pese prea mult de cum se termină aventura lor. I-a lipsit ceva filmului, poveștii așa cum a fost ea pusă în imagini. Nu știu să zic exact ce și nu cred că faptul că am citit cartea înainte e un factor. Am citit și ”The Martian” înainte de film și cu toate astea tot mi-a plăcut tare mult și filmul și l-aș revedea oricând.

Totuși, având în vedere toate acestea, idea nu e să te descurajez din a vedea filmul pentru că premisa e interesantă și s-ar putea să îți placă mult mai mult decât mie și să aibă priză mai mare la tine. Filmul are o distribuție atractivă și nici lucrul acesta nu trebuie neglijat pentru că e un element important pentru o poveste vizuală. Mai apoi și faptul că e regizat de Tim Burton, căruia i se potrivește tare bine genul acesta de poveste pentru că e o zonă unde pare a se simți tare confortabil și își pune iremediabil amprenta, poate fi suficient ca filmul să facă o impresie memorabilă. 

Tu ai văzut filmul?