“There is something so good about sharing your life with somebody.”

“Her” este o poveste de dragoste. Însă nu este una obișnuită, deși a fost concepută și abordată ca fiind una obișnuită, după cum a declarat regizorul și scenaristul Spike Jonze. E o poveste care ar putea să aibă loc, într-un viitor nu foarte îndepărtat, și în lumea reală. Protagoniștii acesteia trăiesc o poveste de dragoste ce are calitatea de a fi percepută ca fiind cel puțin autentică, dacă nu și înduioșătoare în mare parte datorită jocului actoricesc.

Personajul principal masculin, jucat de Joaquin Phoenix, se numește Theodore Twombly. El se află în proces de divorț și, deși despărțit de o perioadă de timp de soția sa, e vizibil marcat de separare, amintindu-și ocazional de momentele bune din relație și de cele mai puțin bune. În ciuda faptului că are câțiva prieteni, e totuși un personaj singuratic. Job-ul lui la firma numită “Beautiful Handwritten Letters” este acela de a scrie scrisori ca și cum persoana care a cerut acest serviciu le-ar fi scris. Printre clienți are și persoane care apelează la el de ani de zile, fiind clienți fideli deja. Aceste aspecte au rolul de a alcătui portretul lui Theodore, un om sensibil, empatic, prietenos, cu dorința de a recrea acea legătură specială avută în trecut.

Spațiul desfășurării poveștii este Los Angeles (în realitate incluzând și părți din Shanghai), undeva în viitorul apropiat. Se introduc elemente de tehnologie pe care nu e greu să ți le imaginezi pentru că nu sunt foarte departe de ceea ce avem azi. De exemplu, nu mai e nevoie să scrii la calculator pentru că acesta “scrie” singur pe măsură ce-i dictezi, iar jocurile sunt proiectate în 3D, activitatea fiind una foarte interactivă.

Într-o zi, Theodore află despre existența unui sistem de operare inteligent, capabil de comunicare, modelat după propria persoană, ce devine mai complex pe măsură ce interacționezi cu acesta, având acces la informațiile tale din computer, smartphone și putând să preia comenzi de la tine. La nivel de conversație e ca o persoană reală doar că din punct de vedere fizic e doar un program informatic foarte complex. Bineînțeles, îl achiziționează, îl programează, alege o voce feminină și astfel apare Samantha (Scarlett Johansson).

Dacă și vouă, precum mie, o să vă spună constant rațiunea, pe parcursul filmului, că “e doar un OS (sistem de operare), Theo, nu e o persoană reală”, ei bine după cum am menționat la început, scenaristul/regizorul a declarat că nu a gândit povestea de dragoste ca fiind una dintre un bărbat și un OS, ci ca pe una obișnuită dintre un bărbat și o femeie. Astfel, intervine abordarea nouă mult apreciată. Fiind gândită povestea astfel, chiar ai senzația că relația e una autentică și că Samantha e o femeie reală. Mai că îți pare rău că nu ajungi totuși să o vezi pe Scarlett. Vocea, personalitatea și jocul actoricesc te farmecă,  iar împreună cu sensibilitatea și vulnerabilitatea lui Theodore fac acea relație să fie simțită ca una adevărată și înduioșătoare.

Ce e foarte interesant e că nu există judecăți față de acest tip de relație. Vedem că Theodore nu e un caz singular, chiar o cunoștință de-a lui, Amy (Amy Adams) are o relație de prietenie cu un OS. Se pune mai mult accent pe acea experiență a iubirii și nu pe criticarea faptului că relația e una dintre un om și un OS. Un astfel de tip de relație ar trebui să fie alarmant și să ridice niște semne de întrebare, după cum îi transmite și fosta soție într-o ultimă discuție. Când află că Theo s-a îndrăgostit de Samantha, ea afirmă nervoasă că fostul ei soț “e îndrăgostit de computerul lui”. Însă criticile se opresc aici. Prietenii lui par e fi ok cu relația, la un moment dat Theodore chiar iese cu Samantha la un double date (Samantha socializând prin intermediul unui tip de smartphone).

În afara relației de iubire nonconformiste, și jobul lui Theodore ridică niște semnale de alarmă. Deși pare a fi un job onorabil, Theo prin talentul său la scris făcând fericite multe persoane, observăm un nou nivel al lipsei de comunicare dintre oameni. Poate în viitor, dacă nu cumva există deja, vor fi într-adevăr niște afaceri de succes. Vedem cu toții cum am lăsat tehnologia să ne acapareze în așa măsură încât și atunci când ieșim să socializăm nu ne putem abține să nu verificam telefonul pentru notificări de la aplicațiile de social media. See the irony?

Așadar, acest film are rolul de a ne atrage atenția asupra capcanelor tehnologiei existente și ce va să vină dar, mai mult, să ne sensibilizeze în legătură cu sentimente mai nobile. În plus, aduce în prim plan următoarea idee: e mai important pe cine (sau ce) iubim sau faptul că pur și simplu trăim acest sentiment?

Deși, având în vedere contextul, finalul era poate previzibil, totuși mi-aș fi dorit un alt tip de concluzie pentru această poveste. Îmi imaginam că la un moment dat Samantha va apărea fizic și, luând în considerare cât de bine mima o persoană reală, să nu fie doar o voce într-un OS (aici a intervenit dramul de romantism din mine).

Însă, per total filmul e o experiență tare plăcută din punctul de vedere al execuției și al actoriei celor doi. Coloana sonoră e de asemenea foarte potrivită, însoțind perfect peisaje de vis și emoțiile trăite de personaje. Mie mi-a plăcut filmul, chiar dacă aș fi vrut ca povestea să decurgă altfel și chiar dacă rațiunea mă făcea să-i tot “zic” lui Theodore în momente cheie că “e doar un OS” și să-mi doresc pentru el ceva mai bun, mai real. Poate îl voi revedea și mă voi lăsa acaparată mai mult de povestea de dragoste decât de aspectele moralizatoare ale poveștii.

Ai văzut ”Her”? Ți-a plăcut?