„We’re not bad people. We just come from a bad place.”

   Acest film doream sa-l vad de ceva vreme si chiar asteptam sa apara in cinematograf. Insa nu a fost sa fie si am asteptat sa apara in alte conditii. Motivul pentru care voiam sa-l vad a fost, in primul rand, Carey Mulligan (An Education, Never let me go, Wall Street), apoi mi-au hranit curiozitatea si criticile pozitive, iar pe urma a fost pasiunea pe care o am mai nou pentru dramele cu substanta care reusesc sa faca de rusine blockbusterele din cinematografe oricat de spectaculoase ar fi ele. Contrastul dintre aceste doua categorii e destul de mare si nu stiu daca e neaparat corect sa le compar, dar multe filme absolut palesc si imi scade tot mai mult interesul de a plati biletul pentru ele daca nu au si o poveste care sa merita si actori care sa o valorifice. Si da, Shame e filmul in care Carey Mulligan apare dezbracata (am dezbatut aici dilema mea). Atat ea cat si Michael Fassbender. Insa, scenele sunt intr-o asa maniera realizate incat nu emana prost gust, desi sunt foarte revelatoare, ci mai degraba par a fi ceva natural avand in vedere subiectul filmului si drama ilustrata de el.

   „Shame” mi s-a parut un film destul de minimalist in sensul ca era foarte subtil si trebuie sa recunosc ca am fost foarte reticenta la inceput. E foarte ofertant din punct de vedere vizual in ceea ce priveste „rutina”, comportamentul lui Brandon care e personajul principal (Michael Fassbender), acest comportament fiind printre punctele de focus ale acestui film. Asadar, se revela acest personaj actiune dupa actiune, zi dupa zi. E la latitudinea ta ce faci mai apoi. Ce vreau sa accentuez e ca e foarte usor sa pui o anumita eticheta pe acest personaj. E o capcana bine intinsa. Esti empatic si intelegator sau neiertator si judeci?

   Insa aceasta „rutina”, acest echilibru fragil al lui Brandon se rupe odata cu aparitia surorii lui, Sissy (Carey Mulligan), o cantareata foarte talentata. Nu am mai auzit pe Carey cantand, dar m-a surprins in mod placut, vocea ei modelandu-se foarte bine pe varianta mai lenta a celebrei melodii „New York, New York”.

  Treptat activitatile lui Brandon nu se mai desfasoara conform asteptarilor lui si emotiile negative se intensifica pe masura ce sora lui ii patrunde in intimitatea bine pazita. Sissy e un personaj la fel de distructiv si vulnerabil ca si Brandon, ambii fiind victime ale unui trecut sugerat a fi abuziv. Desi comportamentul lor e usor de judecat si condamnat, pe masura ce filmul avanseaza si personajele se revela emotional, actorii intrandu-si foarte bine in rol, reusesti sa le intelegi drama si daca lasi prejudecatile deoparte poti chiar sa empatizezi cu ei.

   Povesteam cu un prieten si eram amandoi de acord ca desi filmul e lent si are destule scene cu nuditate si nu numai, totusi simti ca e ceva acolo si nu e doar o simpla expunere a unor comportamente condamnate de societate. Eu zic ca e un film care merita sa intre pe lista „de vazut” atat pentru performantele subiectilor, pentru subiect cat si pentru testarea personala : reusesti sa renunti la prejudecati si sa apreciezi acest film sau il vei privi la modul superficial?

Pe final si melodia despre care povesteam mai sus :

ENJOY!