De obicei când văd un trailer reușesc să fac un scenariu propriu, să-mi dau seama la ce să mă aștept de la acel film și de cele mai multe ori părerea formată în urma vizionării trailer-ului se suprapune cu părerea pe care o am după vizionarea filmului.

Pentru asta e și destinat un trailer. Să-ți poți contura o idee, să-ți dea un hint în legătura cu ceea ce e filmul și multe trailere sunt destul de revealing astfel încât, la final, surprizele oferite de lung metraj nu sunt numeroase.

Dar cu alte ocazii apar trailere care îți relevă cam 1% din film. Așa e și în cazul ”La piel que habito”.

Am urmărit trailerul, credeam că știu despre ce va fi filmul, dar după ce l-am urmărit mi-am dat seama că I actually had no idea.

Am un sentiment de revoltă cu referire la subiectul filmului. Mă așteptam să nu aibă o evoluție atât de previzibilă și o idee foarte puțin originală.

Odată ce vei urmări filmul îți vei da seama la ce mă refer. Pe de altă parte, tragedia, drama și dezechilibrul psihic sunt la ele acasă în acest film. Ceea ce mi-a plăcut a fost folosirea muzicii clasice care reușește cu succes să intensifice elementele enunțate anterior.

La început mi-am făcut anumite ipoteze în legătură cu frumoasa domnișoară (Elena Anaya) izolată în casa/clinica doctorului (Antonio Banderas) obsedat de inventarea pielii perfecte. Nu reușești să deslușești adevărul despre ea pentru că hint-urile sunt foarte subtile până în punctul în care ți se oferă pe tavă. Din punctul meu de vedere e un plus al filmului faptul că îți dai seama de adevăr atunci când se vrea să-ți dai seama, când el te lasă și o face intenționat și nu la modul subtil și previzibil pe parcurs. E un plus și deorece face ca șocul să fie cu atât mai mare în momentul în care all the pieces come together. Eu, cel puțin, până în acel moment specific nu am reușit să deslușesc care e povestea domnișoarei.

That being said, nu știu daca l-aș recomanda neapărat.

Sincer, nu mi-a plăcut în mod deosebit. Trebuie să recunosc că e primul film semnat Pedro Almodòvar pe care l-am văzut. Poate ar trebui să vad și celelalte filme ca să-i înțeleg mai bine stilul și abordarea. O fi și o chestiune de obișnuință. Dar ca film artistic, complex, încărcat emoțional și dramatic aș alege oricând să revăd „Melancholia” și nu ”La piel que habito”.