So…last night I saw Never let me go. I’m not fully recovered yet. And I’ll tell you why. Firstly because I obviously thought it was some kind of a dramatic love story and nothing more. As you can see in the movie, its title comes from a song on an American cassette tape called ”Songs After Dark” by fictional singer Judy Bridgewater. This song is many times listened to by the main character of the book, Kathy.

Şi ca să revin la subiect, într-adevăr e o dramă şi e şi o poveste de iubire, însă contextul în care aceasta se desfăşoară sau, mai bine spus nu se desfaşoară, este cel care m-a şocat. Personajele copii care ni se prezintă la început au fost special crescuţi pentru a folosi salvării vieţii altor persoane. Ei vor trăi doar până în perioada adultă tânără când vor intra în procesul de donare de organe, proces care va duce evident la moartea lor.

Aceşti copii erau crescuţi la o şcoală privată, ţinuţi departe de lumea reală, cel puţin până la 18 ani când plecau în altă locaţie unde aşteptau să continue viaţa care le-a fost plănuită. Sunt diverse situaţii în care ei dau dovadă de o naivitate aproape copilărescă. Mai sperau şi la faptul că, dacă vor putea dovedi că sunt cu adevărat îndrăgostiţi de o anumită persoană, vor reuşi să obţină o amânare a începerii donațiilor. De un tragism maxim e scena în care doi tineri, care doar spre finalul filmului reuşesc să-şi trăiască povestea de dragoste, moment în care el deja începuse donările, merg să facă acea cerere şi li se spune că acele amânări nu există. Pe scurt, ei nu au de ales în ceea ce priveşte viitorul lor. Soarta le-a fost pecetluită încă înainte de a se naşte.

Această tentivă de a obţine o donaţie este singura modalitate prin care ei încearcă să se opună soartei lor, din câte am observat eu. Mi s-a mai părut foarte ciudat cum, deşi erau foarte conştienţi de soarta lor, nu încercau să i se opună prea mult. Probabil erau la fel de conştienţi că oricum nu au de ales. Erau resemnaţi. La final, Kathy spune că a primit notificarea şi că într-o lună va începe şi ea donațiile. Cel pe care ea l-a iubit, Tommy, a murit, dar ea se bucură că, deşi nu au reuşit să obţină o amânare, măcar a reuşit să petreacă puţin timp împreună cu el şi să bucure de sentimentele de iubire.

Un alt element controversat din această poveste este aşa numita Galerie. Pe parcursul studiilor lor, copii erau îndrumaţi să fie creativi şi să realizeze diverse desene sau alte lucrări artistice. Cele mai bune erau selectate şi expuse în acea galerie. Însă, nici unul dintre ei nu vedeau vreodată această galerie. Tommy, în naivitatea lui, a venit cu idea că de fapt prin desenele acelea profesoarele le puteau „citi” sufletul şi în momentul în care un cuplu va merge să ceară o amânare directoarea va ştii dacă aceștia mint sau spun adevărul pentru că prin acele lucrări au reuşit să-i cunoască cu adevărat. What comes as a shock for the characters este momentul în care li se spune că acele lucrări nu erau folosite pentru a le cunoaşte sufletele, ci pentru a vedea dacă ei au un suflet. Se observă aprecierea şi valoarea minimală care le era acordată acestor copii care trăiau doar pentru a îi ajuta pe alţii să traiască mai departe şi atât. Bineînţeles că se ridică probleme etice majore însă nu le voi discuta aici.

Pe parcursul filmului tot încercam să transpun situaţia în realitate şi mi se părea o situatie foarte absurdă, deși probabil lucruri şi mai scandaloase se produc fără ştiinţa noastră. Acest absurd era dublat şi de tragedia care înconjura iubirea celor doi, sau mai exact consumarea foarte târzie, pentru cei doi, a sentimentelor reciproce.

De mult timp nu m-a mai impresionat un film aşa de tare şi, deşi e trist, îl recomand spre vizionare.